STRIGOI FĂRĂ ŢARĂ

Ziarul: Viaţa românească Autor: Simona Grazia Dima

EXERCIŢII DE UITARE

După Pisica ruptă (1997), Mircea Daneliuc îşi confirmă vocaţia de romancier cu Strigoi fără ţară (Ed. Alfa, 2001). Răul proiectat de o istorie dereglată asupra fragilului destin al omului este demascat cu un patos susţinut estetic de un autor care, familiarizat cu tehnicile româneşti, se fereşte să povestească. Acţiunea o reconstituie cititorul însuşi, din recompunerea cioburilor luminiscente ale unei memorii resuscitate înainte de stingere.

Aceste monologuri interioare sincopate, entităţi monadice, impresionante prin solitudinea lor, aparţin eroului principal, Ilie Hnat, dar şi mamei sale, Minodora (Motia), printr-un artificiu auctorial sclipitor, deoarece aceasta din urmă glăsuieşte dintr-un offal eternităţii, din matricea unei memorii imperisabile.
Impresia autogenerării textuale este o iluzie creată de naturaleţea scriiturii lui Mircea Daneliuc, de spontaneitatea sa artisticeşte controlată.

Doar de câteva daţi verosimilitatea este trădată şi vocea personajului suna fals, anume atunci când exprimarea devine inautentică prin contaminare cu gândirea autorului: „Telogreika de lagăr nu-i inventată numai pentru iluzia căldurii, e însăşi forţa Răului, a lucrului duşmănos şi pervers. Nu trebuie cine ştie ce deşteptăciune ca să-ţi închipui dedesubt colcăiala poftelor, a cruzimilor repetate şi a păcatului exersat" (p. 125).

Motia n-ar fi putut să-şi formuleze astfel observaţiile.
Ilie Hnat este un paşnic locuitor al satului Mirăuţi din Basarabia, fiu, soţ şi tată bun, un om „simplu cu totul obişnuit”. Reperele Iui se modifică ireversibil în 1940, o dată cu cedarea Basarabiei, când este demobilizat din armata română şi deportat în zona Odesei, luat drept evreu. Nu e decât începutul, căci el fuge în România, e arestat în Rusia sovietică, face ani de lagăr în Siberia, evadează, străbate Uniunea, trăieşte haotic, o vreme este angajat la un circ pe rol de clovn bătut de-adevăratelea în fiecare spectacol şi obligat să mănânce sticlă, piele, metale şi alte materii necomestibile, se îndrăgosteşte mereu, în mod excesiv, ridicol şi vremelnic, comite incest cu mama sa, care 1-a urmărit pretutindeni spre a-i purta de grija, construind case pe care le părăseşte când periplurile reîncep, revine acasă la Mirăuţi unde află că Vera, soţia sa, s-a recăsătorit, dar nici nu i-a păstrat iubire, rupându-i toate fotografiile, iar fiica, rusificată, s-a dezis de el, fuge iar, de astă dată definitiv, în România, dar şi acolo, din alte raţiuni absurde, mai face opt ani de închisoare, după cei nouă de la sovietici, la Periprava.


Dincolo de senzaţionalul picaresc, important este tragismul destinului acestui veşnic perdant, niciodată de partea bună a istoriei, la ruşi anatemizat pentru vina de a fi român, la români, un fel de intrus suspect, cu un accent supărător. Cu o identitate perpetuu neliniştitoare şi neprecizată, Ilie Hnat străbate viaţa nedorit şi pradă batjocurii generale, pe ascuns, vulnerabil şi pasabil de orice vinovăţie, în ciuda inocenţei sale. Ilie e o figură christică (de altfel, referirile la Iov, la Iisus, la alte personaje biblice şi la problematica spirituală abundă), cu atât mai emoţionantă cu cât e lipsită de măreţie.

Ilie nu are nicidecum anvergura unei personalităţi spirituale, viaţa 1-a făcut să-şi pună probleme care poate altfel nu 1-ar fi preocupat, să poarte greutăţi mai mari decât putea duce. Funciarmente, el este un bolnav, într-un fel predestinat melancoliei, cum precizează, la un moment dat, mama sa, apoi cu o boală psihică adâncită în închisori, la care se adaugă, consecutiv unei bătăi crunte cu scânduri, un priapism dureros şi compromiţător în plan social, care-1 va urmări până la moarte. Grotescul, lipsa totală a grandorii prezidează jocul haotic al istoriei, fantasmele sale teribile, apăsătoare, dar iute dizolvate în neant.

Lumea n-a avut răbdare să se concentreze, să înţeleagă, să facă dreptate. Nici aproape de exitus, Ilie nu e compătimit, nici scutit de ironiile celor din jur. Boala sa, niciodată înţeleasă ca atare, a fost privită (mult prea insistent) ca un soi de neruşinare, de euforie deplasată. Istoria trăită n-a avut nimic înălţător, de unde, în mod simbolic, preeminenţa biologicului, a pulsiunilor elementare, culminând cu transformarea insidioasă a organului generator masculin într-un totem inconştient, triumfal, de câteva ori salvator.

Autorul are ambiţia de a-i conferi eroului său o dimensiune spirituală şi-1 prezintă, la 76 de ani, deşi tot bolnav, neafectat de trup, cu o conştiinţă ce începe să funcţioneze autonom. Condiţia ambivalenţă a lui Ilie Hnat în ipostaza sa finală e subtil propusă: el poate fi, simultan, victima unei demenţe senile (cu viciul adunării şi stocării de resturi inuîilizable) şi un iluminat, nobil prin detaşarea sa (se fac trimiteri, în chip superfluu, după părerea noastră, la budism, la exerciţii respiratorii yoghinice, la momente ale desprinderii sufletului de corp, iar sfaturile date preotului începălor sunt clarvăzătoare).
În loc să fie o expresie a elanului vital, textul se naşte, paradoxal, din exerciţiul unei uitări taumaturgice, îndelung şi sistematic practicată de erou ca unică metodă a supravieţuirii.

Aplecarea spre organicitate (textul devine aproape un obiect, conţinutul testamentar tale quale al unei conştiinţe ce se goleşte) este specifică scriiturii lui Mircea Daneliuc. Darul său de a concretiza abstracţiunile este evident la tot pasul: „Ce-i acela prezent? Pe om îl mănâncă în dos de ce-o să vină, viitorul, acolo i se pare lui că trăieşte, dar talpa n-a pus-o! Stă cu lăbăştoanca ridicată. Şi cu alta înfiptă-n trecut. Un cocostârc janghinos. Nu-i de râs?" (p. 18). „Domnul Hnat avea o tehnică: scăpa de bubele aducerii aminte, aşa cum storci coşurile. Sare răutatea afară şi nu mai coace.

Se face la loc; apeşi cu unghiile, până iese cu rădăcina, albă, ca ţâţâna la zmeură!" (p. 19). „Sar gândurile pe tine, ca păduchii în închisoarea de tranzit din Habarovsk" (p. 19).
Odaia din Buzău unde Ilie se rupe de trecut este ultimul său loc de ispăşire. Şi aici se petrec fapte funambuleşti, imaginaţia debordantă a lui Mircea Daneliuc contu- rează un spaţiu fără linişte, năpădit de molii ce nu sunt simple insecte, ci vehicule ale memoriei contagioase, conform aceluiaşi program al materialităţii prezent în volum şi enunţat la un moment dat chiar de erou. Vârtejuri de molii migrează peste tot, ajungând să se infiltreze în mentalul tânărului preot, chiriaşul Nataliţei.

Aici imaginaţia de tip Mărquez ni se pare din nou redundantă, de un baroc confecţionat, întrucât ea n-are cum spori efectul unei tensiuni şi aşa suficient de grăitoare. Mult mai expresivă este evocarea vieţii aşa cum este ea, îmbibată de misterul întunecat al ignoranţei cosmice. O scenă ca aceea a deţinuţilor din lagăr dansând de Alegeri n-are nevoie de nici o inserţie de fantastic pentru a fi răscolitoare: „Dansau femei cu femei, bărbaţi cu bărbaţi, duşmanii poporului între ei, ologiţi, care cum apucase. De pe tot peretele cu masa roşie, binecuvântând cantina aceasta, losif Visarionovici îi privea blajin. La fel şi tovarăşa Strudeţkaia (...) Se uita mămos la schilozii care valsau şi-şi învârtea un deget prin permanent ca sa-1 încerce dacă nu se lăsase. Din viermuiala sălii o ajungea nu numai un omenesc miros de năduşeală cu iod, dar şi ceva nefamiliar, dulceag, mohorât." (p. 128).


Tot apăsată, dar mai în spiritul cărţii, e şi dematerializarea lui Ilie Hnat, care pierde bucăţi din trup, prilej pentru alte remarci pline de plasticitate, prin vocea Nataliţei, asupra corporalităţii omeneşti: „Nici nu mi se părea piele-piele. Ceva ca o foiţă cerată, cum e cea de halva, aproape străvezie... O adâncitură vânătă, de parca cineva i-arfi scos carnea de-acolo cu căuşul palmei: dacă te uitat de aproape, puteai să vezi cum se zbate ceva înăuntru, un organ (...) Descoperi că nici venele nu stau întinse, ţepene, şi ele bat pe alocuri, e multă clipoceală în om" (p. 258-259).


Un exilat în lume, Ilie Hnat e iubit numai de mama sa, care-1 însoţeşte ca o umbră, pentru a-1 hrăni şi a-1 alina, acceptând incestul dintr-o milă supraumană. Nu întâmplător, eroul sapă sub garsoniera sa, în secret, o groapă menită a-i fi refugiu-spiritual inviolabil. Simbolistica transcende conotaţiile freudiene, prospeţimea pământului recheamă iubirea maternă fără capăt, acea „iubire dată de Sus", spre care, în pofida obnubilărilor sale, tinde. Chinuit şi ostracizat de istorie şi de ignoranţa omenească, Ilie Hnat se odihneşte ca un foetus în groapa-substitut matern, în cele din urmă, pe neştiute, el dispare în ea, surpată de prea mult săpat. Dar chiar şi odihna sa acolo, premergătoare sfârşitului, aduce a moarte rituală, a contopire cu principiul feminin duios şi învăluitor: „Acolo se încovrigase, în fundul găoazei... Nimic, poate un câine departe şi, în răstimpuri, vibraţia de cauciuc pe asfalt.

Umedă şi prietenoasă ca liniştea beciului (...) Zăcea strâns, cu genunchii lipiţi, şi ţinându-şi capul cu mâinile (...) Putea să rămână şi o sută de ani, deşi totdeauna pleca înainte de foame. Ce nespusă absenţă! Nici o fărâmă de gând, nici ochiul cuiva, nici măcar amintirea unei voci... Doar sucţiunea aceea în humă, când stai ghemuit şi simţi că te trage. (...) creşteau în cutii vlăstarele spelbe ca viermii ale unor vezicule încolţite, obişnuite cu noaptea. (...) Daca nu putrezeşti, nu te urci... (...) închircit, adunat acolo, mărunt, în lut, ca-ntr-o pungă" (p. 230).


Scris sub presiunea unui dicteu imperios, într-o transă bine stăpânită, Strigoi fără ţară închide în sine o atmosferă inconfundabila. Universul recreat este o lume zărită parcă prin flăcări, printre spărturile crenelate ale unui limbaj febril, a cărui integritate e continuu ameninţată de şocurile existenţiale extreme. Poate fi şi aceasta o explicaţie pentru labirintul rememorării, recompus din trasee scurte, frânte, zvâcnite, din tresăriri sincopate, de unde impresia de cercuri fine, concentrice, care palpită în interiorul structurii romaneşti, până la descompunerea în cuante, care, privite, refac, instantaneu, ansamblul. O naraţiune punctiformă milimetric lucrată, în care travaliul nu se vede, supravegheata, în egală măsură, de la înălţime, un text fals narativ, alcătuit din epifanii consecutive, purtând viziunea unei viziuni filmice. Un roman de excepţie.