Sfumato

Ziarul: Scrisul Românesc
Autor: Gabriela Rusu-Păsărin Data: DECEMBRIE 2019

Mircea Daneliuc oferă iubitorilor de literatură surpriza unei noi scrieri, provocând curiozitatea descoperirii pe marele regizor așezat în planul secund al receptării. Apărut la Editura Polirom (2019), romanul Sfumato se constituie într-o adevărată incursiune în trecut pentru a recupera amintiri cu valoare simbolică în dorința de a continua drumul spre un cotidian umbrit de povara amintirilor. Cu toate că ținta narativă este recuperarea amintirilor filtrate printr-o cornee străină, rezultat al unui implant, tema esențială a romanului rămâne tentanta iubire trăită compensator prin rememorarea unor secvențe reper în diacronia evenimentelor existențiale. „Dragostea c-ajungi să-ți dai seama, e ca o intoxicare cu polen primăvara: miroase floral, dar se face ciupercă pe sufl et, cu pălărie din aia în picățele, șerpească, nici nu-ți dai seama că ești deja dependent, decât când o rupi. Și-atunci, sevrajul te nenorocește”. Soluția salvării de la prelungirea stării de regret pentru clipa de aur a bucuriei împlinite prin erotic este reactivarea amintirii, ca o nouă posibilitate de revigorare a unui trecut ce marchează trist evoluția unei existențe derulată sub imperiul platitudinii. Amintirile „sunt inexpresive, nu mai vibrează, devin informații,”. Cele două femei din viața fotbalistului și antrenorului Sever Manu, Violeta (reprezentând tinerețea) și Sabina (senectutea înțeleaptă, dar cu pasiunea epuizată salvându-se prin sentimentul casnic al relației) sunt în esență polii reamintirii. Călătoria lui Seber Manu cu soția sa Sabina este în fapt o regresiune a timpului, o posibilitate de reamintire a unor secvențe care ar motiva acțiuni din planul proximității. Sunt fațete ale iubirii, o iubire carnală din ambele perspective privită la limita despărțirii. Dincolo de fragilitatea relației rămâne perspectiva lui Cronos, care impune cadrele de desfășurare a narațiunii. Subiectul romanului este simplu, ca o derulare cinematografi că a unei întâmplări banale, călătoria unui cuplu afl at la senectute pentru o intervenție chirurgicală oculară. Și aici se regăsește cuvântul-cheie al romanului: oglinda care estompează realitatea, corneea transplantată care jalonează unghiul privirii și amprentează imaginea cu spiritul tânăr al donatorului (34 de ani). „Sfumato” tocmai asta semnifi că, în cheia parabolei, o privire umbrită de un traumatism, de întâmplările cotidiene. „Totul se preface instantaneu în trecut” – subliniază în tușă groasă autorul. Și în acest proces independent de voința privitorului, se remarcă o rezistență la prezent. „Știu ce simți – îi spune protagonistul iubitei sale. Simți o scânteie de timp care-ți dă sentimentul că ești în prezent, dar nici asta, clipita asta nu-i timp. Este „veșnicia-fragment”, pentru că veșnicia nu-i timp, e „o calitate primară, ca gravitația, ca atracția moleculară, ca singurătatea. La veșnicie participăm temporar”. Timpul e secvență de veșnicie, iar spațiul se autoformează. Drumul spre Târgu-Mureș este un drum în trecut, pentru că pe parcursul drumului, personajul principal va avea sentimentul deplinei căutări a unei stări de bine generată se secvența-veșnicie. Mircea Daneliuc este un fi n observator al lumii detaliilor, pe care le transfochează în intenția de a crea imagini cu potențial simbolic. Dialogurile casnice (care nu se rețin, constituindu-se în imaginea caducă a existenței) desacralizează spațiul, totul se derulează sub impulsul reacției la proximitatea evenimentelor sau a circumstanțelor generatoare de amintiri, ca un arc peste timp. Concluzia reper este că, în percepția sfumato, timpul devine veșnicie-fragment, iar percepția lumii înconjurătoare se face prin grila de interpretare încețoșată. Întoarcerea în trecut e mai limpede decât privirea prezentului încețoșat. Este o subtilă trimitere la vârstă, la senectute, la lipsa perspectivei. Regizorul Mircea Daneliuc (pentru că nu uităm nicio clipă că autorul romanului este regizor împătimit) creează suspansul în banalitatea vieții trăită retrospectiv. „Sunt și lucruri care dispar din memorie numai pentru că ți-ai propus să le negi. Fiind hotărât să le negi. Oricum o dai, uitarea n-alege”. Este riscul întoarcerii în trecut, este periculoasa privire peste umăr și constatarea că tot ceea ce ai negat s-a șters contribuind la crearea unor sincope în derularea fi rească a vieții. Și astfel absența lor devine pretext pentru starea anxioasă. Amintirile, pentru că ele constituie nucleul narativ al scrierii, sunt amintiri-remușcări, amintiri − detalii ale relației sentimentale, amintiri-cadru pentru episoade intenționat uitate, lăsând golul să fi e și mai dureros decât amintirea propriu-zisă. Procesul de revitalizare a amintirilor este un proces de reconstituire a trecutului prin secvențialitate. Se generează un puzzler, prin care personajul are tentația de a reconstitui trecutul. Este o dublă provocare: să-și amintească secvențe și să le contextualizeze pentru a înțelege viața pe care a trăit-o. Întreg acest demers de reamintire este, în esență, un drum inițiatic în propriul destin pentru a se înțelege pe sine. „O iau în disperare cu rememoratul ca să mă-nțeleg cât de cât (…). totul se descompune în spatele meu. Și-mi dă stări foarte proaste”. Literatura medicală a prezentat numeroase cazuri de transplant, în care pacientul care a primit inima sau corneea, trăiește amintirile donatorului. Și în acest caz, Mircea Daneliuc construiește întreaga substanță a narațiunii pe ideea că acea cornee a aparținut unui tânăr de treizeci și patru de ani. De aceea, privirea lui Sever Manu, afl at la vârsta deplinei maturități, va vedea, în imaginație, fi resc, secvențe specifi ce ale acelei vârste, reactivează secvențe de viață de la treizeci de ani, ca un dat al primirii unei „grile” de receptare privire a lumii. Dar prin cornee vede trecutul său, iar tinerețea corneei îi determină rememorarea doar a etapei de tinerețe. Finalul romanului este construit în manieră cinematografi că. Alimentarea rezervorului mașinii cu benzină pentru continuarea călătoriei este gestul asumat de continuare implicită a călătoriei interioare. Romanul este o alegorie a timpului ca o expresie fi gurată pentru marile căutări și întrebări ale existenței. Sub „haina” banalității, scriitorul Mircea Daneliuc simte atracția alegoriei. O compoziție dramatică (regresiunea ca necesitate a purifi cării conștiinței de aluviunile reminiscențelor de amintire în registru grav) este pretextul detalierii dialecticii prefacerii simbolului în alegorie. Jocul cu timpul reprezintă demersul necesar pentru surprinderea simbolisticii unui concept defi nit subliminal de scriitor pe tot parcursul romanului: „veșnicia-fragment”. Așa cum altădată Strindberg sau Wedekind ofereau prin creațiile lor provocarea de a înțelege legătura dintre verismul crud și arhetipurile alegorice, M. Daneliuc defi nește inconsistența experiențelor sentimentale, imposibilitatea de a trăi plenar bucuriile și tristețile existenței, ceea ce i-a conferit în trecut sentimentul neîmplinirii erotice și în prezent zădărnicia acestor experiențe în demersul de cunoaștere de sine. Sfumato îl conștientizează pe Sever Manu, simte estomparea imaginii despre sinele actual și, mai ales, resimte dureros regresiunea timpului care îi oferă imaginea cu lacune a unei vieți, lacune datorate uitării voluntare și negării faptelor reprobabile. Artist veritabil al finalurilor deschise, imaginea ultimă a romanului este, paradoxal, amprentată de o melancolie cu dublă semnifi cație: melancolia din dragoste (pentru că experiențele sale sentimentale ca arc peste timp sunt resimțite ca înduioșătoare) și melancolia privirii sfumato, cu acea concesie făcută vieții (chiar și prin lumina difuză a zilei privită prin corneea unui alt timp). Alegoria i-a oferit lui Mircea Daneliuc perspectiva descrierii fi ecărui fapt existențial care își recâștigă valoarea de simbol al unei minuni ce se repliază în timp pentru trăirea compensatorie a unui prezent sub senzația sfumato. Și toate subsumate ideii de „veșnicie-fragment” cu tentația incursiunii în trecut pentru regăsirea de sine.
■ Gabriela RUSU-PĂSĂRIN Mircea Daneliuc – Jocul cu timpul