Sfumato

Ziarul: CAȚAVENCII
Autor: CRISTIAN TEODORESCU Data: 2 DECEMBRIE 2019

Daneliuc, fotbaliștii și ontologia

M-am săturat de cei care tot zic despre Mircea Daneliuc regizorul că s-a apucat să scrie și proză. Din 1997, cînd i-a apărut prima carte, un roman, Daneliuc a publicat încă nouă romane și patru volume de proză scurtă, majoritatea foarte bune. Recunoști ce scrie el dintr-o sută de prozatori. Are stilul lui de neconfundat încă de la debut și gîndirea artistică a cuiva care pare să știe toate secretele prozei, încît propriile lui secrete de fabricație sînt ale unui scriitor care nu mai stă să se scarpine în cap ca să-și descopere originalitatea și „ca să se reinventeze”.
Daneliuc își stăpînește demonii lăuntrici fără să aibă aerul unui dresor care-și domesticește sălbăticiunile. Această aparentă simplitate și oralitatea „de cartier” a scriitorului sînt, de fapt, datele unui autor excepțional, care a dat curs cu întîrziere și acestei a doua vocații a lui.
Omul e dificil, ai zice, dar dacă stai de vorbă cu el, constați că e sătul de proști și că așa-zisa lui părere de bine despre sine însuși nu e decît dorința unui mare artist de a fi înțeles măcar pe aproape în ceea ce face, fără ca el să se apuce să dea explicații. Daneliuc are geniu oral, dar spre deosebire de alții, care se mulțumesc să sclipească în oralitate, el pune pe hîrtie ce are de povestit.
În Sfumato, Daneliuc și-a inventat ca protagonist un fost jucător de fotbal celebru, devenit antrenor respectat și care se pricepe și la ale vieții. Dacă Daneliuc și-ar fi scris romanul respectînd canoanele romanului clasic, înțelegînd prin asta și aventurile moderniste sau postmoderniste ale genului, cartea asta ar fi avut cel puțin de două ori mai multe pagini. Aici, însă, totul e eliptic formulat, în acel limbaj al oralității noastre cea de toate zilele în care un cuvînt face cît o descriere, iar altul cît o analiză psihologică detaliată.
Daneliuc știe, ca puțini scriitori români, resorturile comunicării noastre obișnuite și mai ales ce așteptăm și cît înțelegem unii de la alții în încercările noastre zilnice de a ne face înțeleși de ceilalți. Așa că, paradoxal, chiar dacă ești învățat cu așa-numitul limbaj al oralității persoanelor cu oarece pretenții din București, adus în proză, de multe ori te întorci asupra cîte unei propoziții a lui Daneliuc ca să o poți înțelege. Fiindcă în te miri ce vorbe zilnice ale lumii noastre cu diplome și cariere de succes, prozatorul știe să descopere, ca și Caragiale, metafore mai mult sau mai puțin involuntare, de un umor devastator, sau monumente de stupizenie cu ștaif.
Tot ca și Caragiale, Mircea Daneliuc nu-și face iluzii nici despre țăranul român, în care nu vede depozitarul înțelepciunii noastre populare, fiindcă Daneliuc, cu urechea lui neiertătoare, îi aude și pe țărani debitînd prostii cu ghiotura, în această contemporaneitate „sfumato” în care trăim, făcîndu-ne felurite iluzii mai degrabă naive și cel mai adesea prostești.
Cînd am văzut cine e personajul principal al romanului, un fost fotbalist cu aplecări filosofice și cu ghinion în amor, mai întîi am crezut că Daneliuc o să-l foarfece în fel și chip, indirect, făcîndu-l să se dea ca prostul în stambă, pe limba lui. Dar uite că nu. Personajul gîndește cu capul său și o nimerește în gîndirile sale, plus că are și o cultură generală destul de plauzibilă, la nivelul bunului-simț. Mi-a plăcut ideea lui Daneliuc.
Și citindu-i cartea, mi-am adus aminte că Albert Camus a fost fotbalist profesionist în tinerețe, că aristocratul Henry de Montherlant a cochetat și el cu fotbalul, dar mai mult cu fotbaliștii, și că Rică Răducanu al nostru, chiar dacă nu le-a avut cu școala, o nimerește într-ale gîndirii filosofice, dacă-l întrebi și altceva decît despre fotbal.