PISICA RUPTĂ

Ziarul: LUCEAFARUL Autor: Manuela Cernat Data: 1997-12-17

Pamfletar de vocaţie, cu verb muşcător şi vervă caricaturală, Mircea Daneliuc creionează un tablou în culori tari al lumii noastre cinematografice. Amatorii de cancanuri se vor regala, desigur. Dar ar fi regretabil si nedrept ca lectura sa să se oprească la acest prim nivel, anecdotic, în esenţă neimportant Pisica ruptă este în primul rând un document, e adevărat, sui generis, al unei epoci, al unor moravuri, al unei zone culturale aprig măcinate de lupte intestine, de arghirofilie şi, mai presus de toate, de o dispcrantă lipsă de solidaritate.

Cu francheţea care-1 caracterizează, Daneliuc ne pune sub ochi radiografia necruţătoare a unui spaţiu blestemat să vieţuiască mereu sub semnul derizoriului.

Harul comic, de mare scriitor, se dezlănţuie „irepresibil", ca să folosesc unul din adjectivele lui preferate. Multe pagini au forţă antologică si nu cred că altcineva ar fi putut descrie întâlnirea cu Ion Iliescu, la Cotroceni, cum o face Daneliuc.

Momentul este absolut inegalabil. Speculând cu deliciu micile detalii, autorul ne cufundă deseori într-o hilaritate de nestăpânit, dar de fiecare dală o adâncă amărăciune modifică brusc registrul.

Sub hohotul imens de râs, sub batjocoritoarele sfichiuri mocneşte, permanent şi surd, revolta.
Dincolo de micile sau marile lui răutăţi, Daneliuc ne vorbeşte de fapt, cu umor negru, despre condiţia umilitoare a artistului român înainte şi după 1989, la el acasă şi în străinătate.

Traumatizanta experinţă veneţiană, când la un pas de a câştiga „Leul de Aur" pentru Glissando, jocuri discrete de culise l-au glisat pe regizor din palmares, dă măsura unui jalnic destin naţional. „Deliciul ablaţiunilor în closetul de la Excelsior", după nopţile petrecute în maşina unui prieten, în luptă cu ţânţarii pofticioşi ai lagunei, este metafora perfectă a decalajului nedrept dintre „noi", esticii şi „ei", occidentalii. „Ne-am mulţumit cu respiratul, lucru care era gratis (...) degustam onoarea de a fi român", notează cu năduf autorul.

Ştiam că Daneliuc ratase premiul la Veneţia din cauza imbatabilului lobby francez, mobilizat să o cocoaţe în vârful piramidei de premii pe Agnes Varda. (Am şi evocat întâmplarea, în chiar spaţiul acestei rubrici, cu câteva luni în urmă, sub titlul Anonimul veneţian.) Până a nu citi Pisica ruptă, n-am ştiut însă că, atunci, din Juriu făcuse parte şi Eugen lonescu. în carte, regizorul povesteşte cum, timorat de faima marelui român, dar şi adânc rănit de insinuarea unui prieten potrivit căruia s-ar fi putut ca acesta să-1 suspecteze de relaţii obscure cu o anumită instituţie de fa Bucureşti - „Cine iese din ţară când vrea? Trebuie să merite... Nul" ~ otrăvit deci de posibilitatea unei asemenea abjecte supoziţii -„nemeritata umilinţă mă umplea de o furie primarăţţţţ -, Daneliuc nu şi-a mai abordat idolul.

Ce-i drept, nici lonesco nu si-a intelectual european, ca adversar al opresiunii, lonescu era dator sa se bata ca un leu pentru Glissando, chiar dacă filmul ar fi venit din Abhazia Nu conta că era semnat de un compatriot Nu conta că era opera unui român care ţinea piept, într-o luptă, vai, cât de inegală, sistemului şi cenzurii, într-o Românie îngenuncheată de teroare, într-o lume normala, ar fi fost normal ca lonesco să arunce greutatea numelui şi a verdictului său în favoarea lui Daneliuc, Glissando, pe care întreaga presă italiană îl salutase drept candidatul cel mai serios la Leul de Aur, era un superb pandant cinematografic al Rinocerilor.

De ce a tăcut lonesco? Cine l-a influenţat? Prin cine? Poate ştie „prietenul" care l-a însoţit pe Daneliuc la Veneţia. Un „Prieten" care tocmai emigrase la Paris, în condiţii destul de dubioase, dacă n-ar fi decât „detaliul" că soţia şi fiica, ramase la Bucureşti, au primit tambour battant paşapoartele de plecare definitivă, într-o vreme când muritorii de rând aşteptau ani de-a rândul reîntregirea familiei...

Cine n-a trăit acele timpuri, cei din generaţiile tinere, nu pot înţelege dubla disperare a românilor de atunci Hăituiţi acasă, se vedeau încă o dată trădaţi în afara hotarelor de cei pe a căror solidaritate, măcar morală, contau Braţul lung al diabolicelor instituţii oculte lucra cu sârg.

Cine ştie ce cucută mincinoasă va fi fost picurată în urechea lui lonesco, paralizându-i normalul reflex de omagiere a unei opere valoroase şi anticomuniste în esenţa ei...
Se poate trăi cu o rană deschisă în inimă? Se poate. Chiar dacă existenţa devine un continuu purgatoriu, „Mai devreme sau mai târziu, străinătatea îmi arăta fundătura disperării.

Probabil că de aceea m-am întors întotdeauna," notează arnar Daneliuc spre sfârşitul cărţii, în pofida unor exemple ilustre, pentru el emigrarea nu este o soluţie. „Şovăi încă a o numi Realizare, chiar dacă acestea sunt aparenţele, pentru că nimeni nu poate cântări durata strălucirii şi, mai ales, irosirea fiinţei.

Dar de-ar fi să aflu într-o zi că numai părăsindu-i pe ai tăi poţi însemna ceva, că asta-i singura cale, disperarea mea ar trebui să surpe peste toţi buzele negre ale scobiturii. Alături de Jurnalul lui Alexandru Tăios, Pisica ruptă este un preţios remember, o mărturie lucidă asupra unui trecut încă nu deplin revolut.obligat să plătească, în acest fel, pentru fapta săvârşită.