ORA LANTI

Revista: Orizont Nr 10/2007 
Autor: Cristina Chevereşan

Când aud numele lui Mircea Daneliuc, majoritatea românilor se gândesc la film. Regizor, scenarist şi actor, acesta devine parte integrantă – nu arareori incomodă – din lumea cinematografiei româneşti de top încă de la începutul anilor '70. Din 1997 însă scrie şi romane. Cel de debut, Pisica ruptă, a făcut la vremea respectivă valuri de bestseller, intrigând nu doar publicul, ci şi pe specialiştii care i-au acordat premiul ASPRO. Ora lanti este cea mai recentă carte publicată în deceniul scurs de atunci. Poate nu întîmplător, una dintre obsesiile protagonistului acestei scrieri este însăşi trecerea implacabilă a timpului obiectiv, greu de suprapus volutelor percepţiei subiective:
"Trebuie să admit că nu am putinţa senzorială de-a decela evenimente extrem de rapide, cum ar fi de pildă efectul şi cauza. Ce fac atunci, ca să pot trăi cît de cît? Inventez, dragă, Timpul – îl inventez, să zicem, la modul subliminal, îl generez, îl secret (e mai bine aşa?) ca să-mi dea procesul cu-ncetinitorul, au ralenti . Timpul, de fapt, n-are cum să existe. Este interfaţa unei neputinţe, o cîrjă. Timpu-i o iluzie mai groasă ca lumea. Lumea e deja cauzal declanşată şi sfîrşită de mult". Un om sfârşit într-o lume în derivă: asta pare a fi eroul fără voie al unei vieţi fără glorie. Stratulat. George Stratulat . "Gelu, Gigi, Giani, Giovani, Pupi şi Ghighi. Fiecare apelativ înseamnă o femeie şi-un fel de a fi tandră".

Între femei şi relaţii care de care mai bizare se derulează chinuit pelicula existenţei unui sclav al stresurilor, depresiilor, bolilor reale sau imaginare. Întregul roman pare a fi o istorie a eşecurilor, dezamăgirilor, neputinţelor unui individ prea puţin adaptat realităţii. Stratulat este mai degrabă strangulat de neajunsurile propriului trup, de rătăcirile propriei minţi. Înnebunit, cum o mărturiseşte, de vieţuirea mediocră, vâscoasă, cu încetinitorul, dă impresia că înoată pe loc într-un vârtej. Totul în jur se derulează cu viteză, afectându-l direct sau indirect dar neimplicându-l practic ca factor de decizie. Este obiect, nu subiect al propriei vieţi, aflat într-o inutilă zbatere de a prelua controlul demult pierdut. Mai mult, în postura de pacient este cobaiul unui straniu experiment de psihoterapie prin sex: un studiu de caz pentru elaborarea unei teze de doctorat.

Narator debusolat al propriilor stări şi acţiuni, Stratulat se află la intersecţia influenţelor pe care le exercită asupră-i trei femei. Din tuşe apăsate Daneliuc reuşeşte să contureze trei portrete frapante: Gilda, psiholoaga cu subite veleităţi de ziaristă, Aurora, consoartă cu probleme şi apucături groteşti şi Violeta, deputata senzuală, rasată ministresă a Culturii, protagonistă de talk-showuri şi scandaluri media. Toate iubite într-un fel sau altul la un moment dat, toate generatoare de o dependenţă maladivă. Sub povara elucubraţiilor alimentate clinic cu Zoloft şi Viagra, eternul perdant îşi justifică declinul prin emiterea de teorii cu alură ştiinţifică, menite să compenseze şirul patetic de înfrângeri imediate.

"Uite cum e cu viaţa... M-am convins că Universul e de fapt o uriaşă mistificare. Aici nu mă poţi contrazice. Ceea ce numim Spaţiu cu destulă candoare e ocupat în realitate de un complex de Creaţii care coexistă simultan în diferite stări iluzorii, materiale sau nu […] Ori, aceste construcţii care ne depăşesc intelectul se întrepătrund, au puncte de interferenţă. Ca la noi în Bermude sau în Marea Japoniei. Ca la mine cu Violeta, cu Gilda şi Aurora... Interfeţe".
Scriitorul produce un fel de negativ al cotidianului: în aşteptarea unei voci puternice, care să stabilească linia melodică şi să acţioneze ca principiu organizator, fundalul este animat, adeseori asurzitor, capabil să funcţioneze şi independent în absenţa unui solo de calitate.

Daneliuc acordă o atenţie specială detaliilor ce compun acest fundal. Deşi povestea are pe alocuri un aer coşmaresc, fantastic, divorţat de realitate, ea se proiectează într-un cotidian perfect recognoscibil. Este însuşi principiul pe care prozatorul îl aplică pentru a intriga: decupează fragmente din România contemporană şi alcătuieşte un colaj deconcertant. Cititorul va fi cu siguranţă antrenat în jocul cu imagini deformate în spatele cărora se pot ghici prototipuri. Pe cât de deviantă pare experienţa lui Stratulat, pe atât de veridice îi sunt circumstanţele, de la notoriul caz al răpirii jurnaliştilor români în Irak până la întreaga faună politică şi socială cu modele transparent deghizate. Dacă în privinţa autenticităţii surselor de inspiraţie nu există dubii, ele vor apărea în mintea personajului prins în angrenajul unui univers malefic. Odată ce ambiţia deşartă, vanitatea, ipocrizia, lăcomia, desfrâul, şantajul, cinismul, manipularea, insensibilitatea devin coordonate stabile, aşteptările, emoţiile, bunele intenţii, ‚normalitatea' sunt simple accidente. "Domnule, întreţin un gigantic spectacol de iluzionism. Tot ce pare real şi dă un sens vieţii: mărul din care muşc, troleibuzul din staţie, lumea, pantoful, cuvîntul, fumul pe care îl inspir le percep mixate şi simultane, uneltind în a-mi da tulburarea numită luciditate... Un complot cosmogonic, o studiată construcţie cu aparenţa realităţii şi avînd în spate nimicul. Astfel încît să poţi spune în deriziune: asta-i adevărat, asta nu. Fiecare individ în propriul decor ficţional şi toţi întracelaş i... Pardon? Ia gândeşte-te la asta puţin. Nu-i aşa? Ce operă grandioasă! Ce Artă! Ştii ceva la fel de perfect?" Este doar unul dintre pasajele ce par a oferi chei de lectură atât poveştii tragi-comice a lui Stratulat, cât şi intenţiilor creatorului. Romanul însuşi are aerul unei puneri în scenă de spectacol cu oameni şi marionete, unde absurdul şi firescul se întrepătrund.

În ciuda titlului ce ar putea indica o lentoare a discursului, o temporizare a deznodământului, unul dintre elementele distinctive ale cărţii este chiar ritmul susţinut. Sfidându-şi organizarea internă, sincopele, schimbările de planuri, alternanţa de situaţii, Ora lanti se citeşte cursiv, rapid, uşor. Pe de o parte, fluiditatea lecturii ţine de specialitatea autorului: dialogul abrupt, proaspăt, lipsit de pretenţii sau ornamente inutile, adaptat protagoniştilor. Pe de altă parte, suspansul este întreţinut prin decupajul atent al scenelor: cele 36 de capitole sunt 36 de fragmente de memorie ce retrasează întregul în stilul anunţat al eului narativ. "Cum am ajuns aici nu ţin minte, sunt lucruri care încep să se şteargă. Momentele intermediare îmi scapă […] Vreau doar să spun că ceea ce în mod nepotrivit se numeşte trecut nu-i decît o recuperare secvenţială. […] Luaţi orice text. Tot ce e retrograd sfîrşeşte evolutiv. Aş vrea să văd undeva un mers cinstit îndărăt, măcar ficţional, dar mă tem că nu-i decît o trufie, am spus-o. Cu simţurile astea, aşa cum le avem, ce poate cădea dinspre efect înspre cauză"?

Pasajele meditative se întâlnesc cu cele prozaice, textul fiind presărat cu exclamaţii, întrebări retorice, sentinţe, speculaţii, hotărâri de moment ce dau credibilitate unui personaj frământat. Oralitatea evidentă a frazei contribuie la impresia de spontaneitate a reacţiilor. Mai mult, răspunsul prompt al personajului la imprevizibilul din propria viaţă se aplică şi cadrului general. Daneliuc nu se dezminte, rămânând în război cu sistemul, cu babilonia socio-politică uluitoare până la dezgust. Critica practicată glisează între revolta acidă şi o tristeţe pătrunzătoare. Aberantul situaţional se traduce în efecte extreme; linia dintre ilar şi grotesc, din ce în ce mai fină, delimitează un teritoriu al alienării.
Impactul direct al prozei este asigurat şi de pronunţata coordonată vizuală. Dacă cititorului îi este uşor să ‚audă' conversaţiile protagonistului cu ceilalţi şi cu sine, el poate în egală măsură vedea o serie de detalii menite să îi completeze imaginea mentală. Elementele astfel evidenţiate sunt de regulă elemente-surpriză ce ţin de mimică, atitudine, coduri vestimentare sau pur şi simplu "diapozitive" exterioare ce se suprapun unei stări de spirit sau adaugă un comentariu asupra stării de fapt. În prezentarea cărţii Octavian Soviany vorbeşte despre "verva zicerii". Există şi o vervă a înfăţişării în cele mai inedite, dureroase, şocante sau doar penibile ipostaze ale individului şi ale societăţii - bolnavă la rându-i, delirantă, năucitoare, bântuită de tare şi obsesii. Finalul exploziv aneantizează suferinţa exprimată de acelaşi personaj pasager care inventează fără voie ‘ora lanti’: "Mi-au pus şi inimă nouă şi tot nu trăiesc. Nu simt c-am trăit".