MARILENA ŞI CÂTEVA VOLUPTĂŢI

Ziarul: Luceafărul, 3 mai 2000 Autor: Marin Mincu

Un regizor de film înzestrat se observă imediat după talentul înnăscut prin care reuşeşte sau nu să povestească o story; acesta recurge - în moduri specifice - la diverse mijloace narative pentru a comunica mesajele sale cinematografice.

Regizorul, ca şi romancierul, se foloseşte de o tehnică similară în descrierea realului, începând de la capodopera sa cinematografică, Glissando, Mircea Daneliuc s-a impus ca unul dintre regizorii cei mai importanţi chiar prin modalitatea originală de a privi realul şi a-l descrie într-o simultaneitate bidimensională (interioară şi exterioară). Această tehnică a unei duble referenţialităţi se transferă şi în metoda narativă a romancierului Mircea Daneliuc care ne-a surprins recent pe toţi cu cele două apariţii de la editura Univers (Pisica ruptă, 1997; Marilena şi câteva voluptăţi, 1999).

In primul roman, se constată o inserţie autobiografică incisivă, cu trimiteri alerte la situaţii specifice (lumea producerii şi promovării filmelor) şi cu personaje ale căror nume reale nu sunt ocultate, fiind transformate cam fortuit în actanţi posibili. Regizorul se descoperă uşor, fie în probarea aleatorie a unor registre stilistice, fie în manevrarea cinematică a cadrului existenţial. Şochează implicarea directă în discurs şi abordarea infrarealistă a conţinuturilor narate; a rupe pisica înseamnă a accepta lucid o ipostază incongruentă, neomologabilă, ca efect continuu al „sindromului mioritic" ce trebuie depăşit bărbăteşte prin asumare conştientă.

Se notează oricum mâna sigură a prozatorului-artist în unele eşantioane ale descrierii coparticipative a lagunei: „Culoarea s-a supt în obiecte, arătându-le cum erau în adevărul lor; acre, vulnerabile şi coşcovite. În ziua aceea am înţeles că vopseaua lumii nu e decât sminteală. Priveam zidurile sfărâmicioase şi zbârcite şi numai târziu am băgat de seamă că arătau ca după trecerea unei cisterne cu neutroni; nici o fiinţă omenească, nici o vietate nu se arăta nicăieri.

Era linişte, gri şi se auzea undeva suflând scirocco. Am întins mâna dar din locul de unde priveam, încă nu reuşeam să-l simt Am ridicat ochii. Soarele era verde palid, nespus de frumos şi fără lumina. Valurile aveau factura poroasă a fontei. S-au mai zbătut un timp, apoi s-au lăsat pe fund, dezgolind gingiile purulente ale lagunei. Au rămas căscate în lumina metalică vechile partere venete, porticile îmbătrânite, mâncate de putregai, putoare şi melci". Am spus că e un prozator-artist întrucât pasta densă a acestei descrieri divulgă o conştiinţă artistică antimi-metică regăsibilâ doar în paginile lui Radu Petrescu.

Dacă, în Pisica ruptă, am admirat mai ales această „glissare" lentă în sine a învelişului material al lucrurilor, în al doilea roman, Marilena si câteva voluptăţi (poate că titlul Cele trei Marilene ar fi fost mai inspirat!), Mircea Daneliuc aspiră la un salt calitativ; ca un adevărat romancier profesionist, el se hazardează acum temerar în forajul psihologic în conştiinţa feminină, metamorfozată într-o triplă Marilena ce ar însuma feminitatea arhetipală manifestată în cele trei stadii ale existenţei (tinereţe, maturitate, decrepitudine), adică în fiică, mamă şi bunică. Perspectiva investigării narative se menţine la suprafaţă, în direcţia experimentală a prozei comportamentiste, antimimetice, ce se scrie astăzi. Dintre cele trei Marilene, a treia, cea intrată în faza alterării (fizice şi psihice) este cea mai autentică, detonând un extraordinar potenţial de vitalitate. In descrierea tribulaţiilor crepusculare ale acesteia, romancierul Mircea Daneliuc atinge cota maximă a autenticităţii româneşti, sondajul psihologic fiind aici adecvat unor gesturi şi mişcări „interioare", fireşti, provocând în lector acea stare chatartică necesară. In ceea ce priveşte „conţinuturile sufleteşti" ale acestor Marilene, cu dezamăgire trebuie să constatăm că lipseşte orice metafizică subiacentă, absenţă gravă ce nu poate fi suplinită în vreun fel. Dar acest gol persistă azi în proza noastră, cu toate eforturile anterioare ale unor interbelici ca G. Ibrăileanu, Anton Holban, Mihail Sadoveanu, Gib Mihăiescu sau Camil Petrescu, sau ale unor postbelici ca Nicolae Breban, Marin Preda şi Eugen Barbu.

În conexiune strânsă cu mijloacele stilistice ale regizorului, am putea vorbi de un realism exasperat prin care se tinde către o captare cât mai frustă a realităţii, apropiată de viziunea neorealismului italian al unor Fellini, Antonioni Pasolini şi Visconti. Limbajul crud, invadat de buruienişul argotic, ar reda chiar faza grotescă, parodică, subculturală pe care o traversează societatea românească în acest postmodernism artificializat Mi se pare că pauperitatea interioară a personajelor, exprimată prin vocabule derizorii, de un neonaturalism şocant, adus până la incomunicarea trivială („mişto”, „futai”, „căcat”, „bulane”, „pune-i-o!", „de comă”, „ai venit să te cufureşti, nebunatico?” etc.), chiar dacă se pliază metodei „autenticiste” traumatizează gustul cititorului care caută altceva în lectură decât fotografierea vulgarităţii cotidiene.

Totuşi, literatura trebuie să transgreseze rezi-dualitatea pestilenţială a existenţei, indiferent de epocă. La fel, mă întreb dacă putem să introducem agramatismele în discursul romanesc, fără sa le amendăm, numai pentru că aparţin comunicării orale? Aceasta este o interogaţie acută asupra căreia ar trebui să medităm cu toţii. Dincolo de aceste observaţii candide, Mircea Daneliuc se impune ca un romancier redutabil prin cel de-al doilea roman publicat