FILMUL NU POATE FACE LUMEA MAI BUNA, EL ESTE O LUME.
Interviu cu Mircea Daneliuc, un sceptic care crede în scepticismul sau

— Statistic vorbind, cred ca e al 17-lea. E un film care provine dintr-un roman numit „Marilene” care a mai generat înca doua pelicule, prima, „Sistemul nervos”, a aparut. Alta se va chema „Tanti” si va iesi în toamna, regizata de Serban Marinescu. E un film despre femeie, despre universul ei, totdeauna e foarte tentant sa poti vorbi despre femeie, este chiar lucrul cel mai complicat din punct de vedere psihologic în literatura sau în cinema, foarte putini au reusit s-o faca bine si, de ce sa nu recunosc, m-a tentat si pe mine.

— Nu si nici nu mi-am propus acest lucru. De altfel, opera dicteaza stilul. Dar daca, totusi, am o maniera de a povesti si de a vedea lucrurile din jurul meu, asta nu mi-a creat, din nefericire, emuli, mi-a creat epigoni.

— Nu mai îmi fac de multa vreme iluzii de acest gen pentru ca lucrurile de care vorbiti nu se petrec în mod natural. În România, exista 30 de cinematografe cu totul, care nu reusesc sa impuna un film, mai ales ca obisnuinta de a merge la proiectiile cinematografice a scazut dramatic în cazul unei populatii tot mai dependente de televizor care urmareste orice, indiferent de calitatea a ceea ce se varsa pe micul ecran. Lumea merge mult mai rar la film, cele mai multe sali sunt proaste, neîncalzite iarna, neaerisite vara. În ceea ce priveste recunoasterea internationala, aici intervine conditia oricarei competitii economice care e dictata de aranjamente sau de bani, oricum de un marketing performant, adica foarte costisitor. Nu am nici un exemplu de un film românesc de calitate care sa fi produs în mod spontan o emulatie undeva în strainatate.

— Au patruns pentru ca aceasta patrundere a fost bine managerizata înca de pe vremea comunismului. E limpede cât investeau în promotie statele comuniste polonez, est-german, cehoslovac etc., daca ne aducem aminte ca delegatiile românesti la orice festival international erau formate din unul, maximum doi omeni, în timp ce delegatiile tarilor amintite aveau minimum 15 persoane, multi emisari de marketing care se pricepeau. Aceasta situatie înmultita cu un numar de ani a produs rezultatele care se cunosc. În ceea ce priveste cinematorgrafia româneasca, nici astazi, când este lansat un film, nu merge mai mult decît regizorul si cel mult un actor, care, dupa ce se proiecteaza pelicula, urca pe scena, se înclina putin, spun „buna ziua” si pleaca.

— Dumnezeu stie, dar e greu de crezut ca numai datorita celor vechi pentru ca publicul meu cel vechi, de pe vremea „odioasei”, este practic decimat si e format, în masura în care mai traieste, din sprijinitori de ziduri ale farmaciilor sau din oameni izolati care cara pungi în Piata Rosetti. Generatiile noi nu mai stiu nici despre comunism, nici despre Ceausescu, nici despre ce-am facut noi pe vremea aceea si în ce conditii. Ei sunt atrasi catre film într-o masura mai mica sau mai mare, în functie de educatie sau apetit cultural.

— Da, ar avea sanse sa fie mai bine vazut, nu mai bine vândut. Dar eu sunt bucuros ca filmul iese asa cum iese, pentru ca filmul este gata de un an de zile si n-a fost usor sa fie gasit un distribuitor onest care sa-l puna pe piata dupa o suma de avataruri. Asta ca sa vedeti ce se întâmpla pe piata interna, pâna a ne gândi la cea externa.

— Nu stiu daca filmele românesti ajung la aceste comunitati sau macar filmele mele; ma refer la o maniera organizata. Stiu însa ca si filmele mele ajung, evident piratate, pe cai ilicite, se descarca de pe internet si nici nu se poate lupta cu acest fenomen.

— Da, dar ele sunt importante când te gândesti ca în fiecare film ti-ai lasat ceva din viata.

— Un nou fel de a trai în ultima instanta, un nou fel de a ma exprima despre ceva care ma obsedeaza. E greu sa spun ce aduce nou, asta o descopera cei care intra în sala si care nu sunt neaparat critici. Probabil în maniera de a sonda psihologic un univers feminin mai putin conventional o sa gasiti ceva nou.

— Da, e vorba de actori de marca. Este un film pe care l-am scris pentru Cecilia Bârbora, alaturi de care evolueaza la parametri calitativi extrem de ridicati Nicodim Ungureanu, si, iata o noutate, Serghei Niculescu-Mizil, care debuteaza în cinema. L-am contactat pe cunoscutul artist plastic dupa ce l-am vazut la televizor, pentru ca umblam dupa un asemenea gen de fizionomie si n-o gaseam prin teatre. E si Cornel Palade care face un lucru complet deosebit decât stie lumea ca produce pe ecranele televizoarelor.

— Sunt sigur ca va face deranj, ca toate filmele pe care le-am facut. „Legiunea straina”, de pilda, a facut un deranj chiar foarte mare, a determinat aparitia unei cabale care l-a scos de pe piata cât a putut de urgent. Dar mie nu-mi displace genul acesta de scandal, el face demersul artistic sa fie viu. Altceva ma deranjeaza, si anume ca atunci când ridic o stacheta, acest lucru devine deranjant pentru altii, pentru confrati în ultima instanta. De aici, deranjul se extinde pentru ca nu sunt atacat niciodata de catre colegi, ci de criticastri ramasi, cum ar zice Basescu, ca niste edecuri, creatori de sentinte pe la revista „Cinema”, desi nici atunci nu-i baga nimeni în seama. Evident, nu-i un lucru disperant pentru mine, eu privesc prezentul.

— Poate sa aiba în masura în care salile de cinematograf vor fi regândite pentru noua perceptie a publicului si vor raspunde nevoilor sale actuale. E un public care poate alege între sali bine utilate cum sunt cele din mall-uri si salile prost dotate si lasate într-o neglijenta odioasa înca de pe vremea odiosului. În România exista distribuitori care au ales aceasta meserie pentru ca a existat oportunitatea la C.N.C. de a da brevete de distribuitori, cum se dau licente la taximetristi. Cine poate pune mâna pe placheta aia de la primarie se face taximetrist. Neprovenind din oameni cu vocatie, tot felul de persoane s-au facut distribuitori si încearca sa vânda filmul ca pe brânza. Doar ca distribuitorii de brânza reusesc mai usor. La fel, sunt o groaza de producatori de film care nu stiu ce meserie au si produc si filme ca sa-si hraneasca propriul ego, afacerile lor fiind de cu totul alta factura. Am avut de-a face cu câtiva de genul acesta, care doreau sa-si afiseze aroganta reusind mai degraba sa-si etaleze prostia. Acesti oameni nu pot duce cinematograful înainte, pentru ca-l considera o afacere pe termen scurt, un tun, un fel de a pacali CNC-ul, de-a face filme cu banii statului (o certitudine) si cu deconturile lor (o smecherie). C.N.C. asigura o jumatate din bugetul unui film. Ori, filmele se cam fac cu acesti bani, restul este prefacatorie, banii privati fiind de fapt un dosar cu chitante si facturi care se deconteaza. Din aceasta cauza, retetele sunt foarte modeste, pentru ca productia sa iasa în banii de la stat. Sigur, exista si producatori seriosi, dar eu nu ma sfiesc sa afirm ca sunt o groaza de golani pe piata asta.

— Exista o institutie de stat care se numeste Centrul National al Cinematografiei (C.N.C.) ale carei atributii sunt foarte ambigue. Acest organism nu poate apara un regizor daca este calcat în picioare cu film cu tot de catre un producator improvizat, nu poate sa asigure unui film prezervarea în conditii de patrimoniu a tuturor datelor sale tehnice. Ca n-are chef, ca n-are vointa, desi sunt oameni platiti pentru treaba asta. Nu poate asigura întregii cinematografii un climat de participare internationala, pentru ca el are de facut, cum sa spun, oficiile unei anumite gasti, azi una, peste doi ani alta, si asa mai departe. Am un gust amar, pentru ca am fost unul dintre cei care au înfiintat C.N.C. în 1990 si mi-amintesc ca functiona perfect cu 12 oameni. Acum, are trei etaje de oameni care nu stiu cu ce se ocupa. Eu cunosc doar câtiva specialisti pe-acolo. Institutia nu merge mai bine cu structura actuala, decât cu un deceniu în urma.

— „Glissando” original nu s-a pastrat niciodata pentru ca, evident, nu trebuia sa existe, deci n-a existat. Unele filme ale mele nu cred ca mai au negative, cel putin asta am auzit despre „Vânatoarea de vulpi”, altele nu mai au sunet primar.

— „Patul conjugal”, „A 11-a porunca” si „Tusea si junghiul”. C.N.C. trebuia sa le preia asa cum se face, cu proces verbal, si sa le pastreze în patrimoniu. Sunt filme care nu mai exista. Am batut si la usile Ministerului Culturii, n-am reusit sa-l determin pe ministrul actual sa considere ca e o pleasca pe capul lui ca sa se ocupe de sunetul filmelor românesti de patrimoniu, el gaseste astfel de privilegii în alte directii, dar am discutat cu un secretar de stat si, pâna acum, n-am nici un semnal. Am discutat si cu C.N.C. de vreo patru ani si cred ca va trebui sa-i dau în judecata, poate ca, speriati ca vor plati si ar putea pati ceva, se vor misca

— Viitorul film e deja gata, va fi prezentat în toamna. L-am terminat de finisat în iarna asta, va iesi în toamna. „Marilena” asta m-a ajuns cumva din urma, va spuneam ca un an de zile a stat asteptând sa fie distribuit, iar C.N.C. nu putea sa faca nimic, n-a reusit sa impuna distribuirea pe piata a unui film românesc pe care l-a finantat, ce sa va spun mai mult?

— Ba da, dar nu eu pot influenta acest lucru, exista un producator care, în functie de cât chef are, poate contacta pe cineva interesat. Daca n-are chef, se multumeste cu cât a câstigat de la CNC si baga filmul la arhiva. Va spuneam ca domina tunul, interesul pe termen scurt, nu programele de anvergura. Dar nu exclud ca, totusi, sa se întâmple ceea ce sugera întrebarea dumneavoastra.

— Eu, totusi, am speranta în criza aceasta despre care vorbeste toata lumea ca ar putea favoriza un alt gen de afaceri si poate ca, fiind vorba de o provocare pentru inteligenta, or sa apara si veritabili oameni de afaceri care sa descopere ca e profitabil sa exporte acest gen de produs cultural. Ce-s aceia ”veritabili oameni de afaceri“ înca nu cunosc.

— Da, cu siguranta.

— De fapt, asta-mi si propun, sa las în urma mea o oglinda a societatii românesti, a perioadei pe care-am traversat-o.

— Sigur ca spectatorii au aceste motive, dar asta nu-i va face sa intre în sala de cinematograf. În sala, vor intra tot aceia care sunt împatimiti de un anume gen de cinema si care au asteptari despre care presupun ca vor fi confirmate.

— De fapt, tinerii intra la film. Cei cu farmaciile, de care vorbeam la început, nu mai intra de loc ca n-au bani. Vin doar la premiere când spectacolul e gratuit. Platitorii sunt tinerii si ei vin la film, dar si tinerii îmbatrânesc.