Ziarul: Romania Libera Autor: Ecaterina Oproiu Data: 1978-03-23

O editie speciala si culturala

Ceea ce izbeşte în primul rînd este parfumul „retro", vaporizat de ecran sub forma unui tango languros cîntat de un gramofon, cu placa hîrîitoare : „mi-e dor de tine şi să revin aş vrea..." Un iz voit desuet. O modă demodată pentru a fi şi mai en vogue. Prin urmare, o lume nu destul de îndepărtată în timp pentru a fi împăiată şi expusă la muzeu, dar destul de apropiată pentru a mai inspira ironii, ba pe ici, pe colo, chiar nostalgii. Prin urmare: ziarişti cu papion, domnişoare cu pălăriuţe; negustori cu cobiliţa, petreceri nocturne în vile, coconite ciripitoare şi năzdrăvănii deşuchiate, casa vagon, şi mere între ferestre şi bucătăria în curte şi "alarmele" şi adăposturile antiaeriene şi barăci de tir şi gherete unde se vînd pisoi şi hoteluri închiriind camere cu ora şi un trecător întrebînd : „nu vreţi o verighetă de aur ?" şi gangurile umbroase mişunînd de „sticleţi", şi o redacţie sordidă, cu un director care vrea articole „spumă, frişca, pandişpan". Undeva, pe peretele acestui lăcaş de lumină, e desenat un cerc. Înlăuntrul lui scrie: „loc de dat cu capul".

Să nu confundăm atmosfera doar. cu recuzita, doar cu scenografia, deşi costumele (Dimitrie Sbierea şi arh. Adriana Păun) şi decorul (arh. Florin Gabrea) au lucrat cu folos în direcţia reconstituirii unui moment antebelic, cînd pitoresc, cînd hazos, cînd feroce. Mai ales feroce. Atmosfera se formează din ziduri, din vopsea, din pălării cu boruri largi, din uniforme. În 1939, data cînd se petrece acţiunea, regizorul avea minus patru ani. Ceea ce este uimitor nu este desigur exactitatea fizică şi metafizică, exactitatea cu care face să trăiască un timp netrăit la faţa locului. Dacă am judeca doar din punctul de vedere al experienţei personale, omenirea ar mişuna de Tolstoi şi Emma Bovary, ar fi rescrisă de un număr mare, inavuabil de mare de femei.

Aici, ca in toate celelalte reconstituiri artistice, e vorba de har, e vorba de cuvîntul talent, escamotat cu voie sau fără voie de multe ori, de prea multe ori. Mai tîrziu sau mai devreme, fiecare împricinat va trebui să treacă prin faţa lui. Nimeni nu va scăpa. Mircea Daneliuc nu a amînat confruntarea. Judecata de apoi a început pentru el cu primul său film, Cursa. Ediţie specială nu face decît să întărească verdictul. O anumită prudenţă profesională (sau pedagogică ?) a creat obişnuinţa împărţirii adjectivelor în ordinea unei gradaţii succesive. In armată, ca să ajungi căpitan, trebuie să fii mai întîi locotenent şi mai întîi sublocotenent. În cinematografie, ca să ajungi o certitudine, trebuie să fii mai întîi o speranţă şi mai întîi o promisiune. Mircea Daneliuc a ars etapele. La prima apariţie, debutantul a dovedit brusc că este nu numai un artist personal, ci o personalitate. La a doua apariţie,, a provocat o reacţie extrem de semnificativă. Iată testul : Să recapitulăm chiar şi sumar, cronicile peliculelor noastre mai noi sau mai vechi. Indiferent de judecata de valoare, indiferent de temperamentul autorilor, aproape fără excepţii, analizele au ca factor comun o stare — cum să-i zic eu ? — de autarhie.

Mai exact spus, ne comparăm noi cu noi. Comparam stagiunea prezentă cu stagiunea trecută, opera recentă cu opera precedentă, ultimul val cu penultimul val. Într-un mod abrupt, dar nesurprinzător, Ediţie specială a provocat o rupere a acestei ruperi de lume, de contextul cinematografic mondial. In mod simultan, cronicarii, chiar cei mai divergenţi, au simţit nevoia situării pe o orbită mai largă, au simţit nevoia amplasării filmului într-o familie spirituală reprezentînd o referinţă universală. Nu vreau să discut aici temeinicia fiecărei apropieri, dar nu mă pot opri să observ că cineva îl apropie de Front page, că altcineva citează ca punct de racord Z şi Blow up, că altcineva îl conexează la Conversaţia, că altcineva îl circumscrie unei arii marcată de Sacra şi Vanzetti şi Cadavre de lux. Alăturările, repet, sînt discutabile. Ceva este, însă cert. In pofida colţurozităţii sale (filmul nu e ceea ce se cheamă „un film rotund" ; povestirea are sărituri — sărituri, nu voite hiatusuri ; iţele nu se leagă întotdeauna nici suficient de strîns, nici suficient de coerent) cu toate imperfecţiunile lui, trebuie să recunoaştem, că ne aflăm în fata unei facturi de film conţinînd un puternic vaccin antiprovincial şi, cînd vorbesc de provincialism, nu mă gîndesc, fireşte, la acel complex de inferioritate de care se lasă cuprinşi „neomologaţii", înfometaţii ultimei mode; Aici nu e vorba de alură, ci de natură. Natura acestui film este cultura. Ne aflăm în faţa unui film cult, în fata unei imagini culte. In faţa unui mod cult de a compune un cadru, de a concepe o succesiune de cadre, de a povesti cu aparatul de filmat, de a orchestra vizual, sonorul, off-ul, in-ul etc. (imaginea : Florin Mihăilescu ; muzica : Lucian Meţianu ; montajul : lulia Vincenz ; coloana sonoră : Horea Murgu).


Grafologii — ba chiar şi profanii — pot, dintr-o privire, să-ţi spună dacă un text este scris de un om cu sau fără carte. Scriitura acestui film este o scriitură cultă. Intelectuală ! Insist cu un zel deosebit asupra acestei idei pentru că am convingerea că saltul, mult aşteptatul salt al cinematografiei noastre, aşteptat de toţi ţine în foarte mare măsură nu numai de un talent — în — general ci în primul rînd de un talent şcolit, un talent în cunoştinţă de cauză mondială. Nimeni nu poate concepe azi un bun electronist fără o informare la zi. Dar din păcate, foarte mulţi dintre noi putem perfect concepe un cineast manipulînd o gîndire cinematografică demult dezafectată şi un instrumentar ieşit din uz. Mircea Daneliuc face parte din eşalonul — să fim lucizi ! — nu prea numeros, dar tenace, dar încăpăţînat, al acelora care vor şi pot să aducă ceea ce se cheamă „un suflu nou". Regizorul e, fără îndoială, un incomod. Dar de cînd există, arta nu s-a făcut niciodată într-o stare de comoditate şi cu ajutorul comozilor. Ajungînd aici. discuţia începe să treacă dincolo de contururile filmului, iar dincolo se află terenul producătorului. Casa de filme Unu are meritul lansării lui Daneliuc pe orbita. Regizorii nu seamănă însă cu sputnicii. Odată lansaţi pe orbită, ei nu încep să se învîrtească de la sine. Ei nu se învîrtesc deloc dacă sînt, cum ziceam mai sus, regizori „incomozi".

Dar să nu ne lăsăm cuprinşi de gînduri cenuşii. Casele noastre de filme sînt, cred eu, destul de pătrunse de ideea că imperativul calităţii ni se adresează, presant, ca să nu-şi permită luxul — risipa ! — de a lăsa inteligenţa într-un prea lung concediu de odihnă. Să trecem, totuşi, la filmul propriu-zis şi să vedem ce e dincolo, sau, mai bine zis, înăuntrul acelei atmosfere atît de bine prinse. In centru stă, în general, „un proces de trezire a conştiinţei", în particular, trezirea conştiinţei unui ziarist (Profesiunea: reporter), reporter de senzaţie, de bombe, de şopîrle, dar uite-l pe acest fabricant de armăsari din ţînţari, azvirlit de viată într-o foarte verosimilă neverosimilă întîmplare, iată-l complicele involuntar al unei ilegaliste, iată-l urmăritorul ei, şi, iată-l pe şugubăţul inconştient transformat în martor, şi, iată-l pe martor, căpătînd conştiinţa de martor, şi, iată-l pe indiferent, implicîndu-se împotriva dorinţei lui, şi iată-l pe comentatorul seratelor mondene, descoperind viaţa de dincolo de "zguduitoarea dramă a sinuciderii din amor", iată-1 descoperind asasini mai sadici şi fireşte cu mult mai primejdios decît Sile Constantinescu.

Aş putea să aduc scenariului iscălit de Beno Meirovici şi Mircea Daneliuc reproşul că peste unele personaje sau întîmplări pluteşte un deja vu, dar cum ştiu că scenariul iscălit iniţial de Beno Meirovici a fost dactilografiat într-o primă formă acum vreo 15 ani, îmi păstrez observaţia într-o oarecare rezervă. (Blow up ? Profesiunea reporter ?, Antonioni doarme liniştit, dar dacă, vorba ceea, sîntem iar într-o situaţie de protocronism ?) Deci, să lăsăm pentru un moment de-o parte discuţia despre cantonarea filmelor noastre cu subiecte antebelice într-o gamă relativ limitată de conflicte, de tipologii şi să remarcăm ceea ce este aici, într-adevăr, remarcabil : tonul strîns, abrupt, dur, foarte dur, foarte bărbătesc al povestirii. Ce diferenţă faţă de Cursa cu spaţii largi, pastelate, cu rostirea interioară, parcă „şoptită", cu fragilitatea acelor relaţii omeneşti, atîrnînd parcă toate de un fir de păr. „Diferenţa" în situaţia de faţă se numeşte adecvare la poveste. Fiecare poveste cere un ton al ei. In Ediţie specială avem de-a face cu o întîmplare atroce. Inmuierările, eufemismele ar fi fost deplasate. Vandalismul legionar, criminalitatea unei poliţii corupte, nu puteau fi descrise într-o stare de cerebralitate înmănuşată. Faptele scenariului şi temperamentul artistului cereau un ton violent. Interior violent. Duritatea aceasta este admirabilă, pentru că, este evident, ea nu tîsneşte din uscăciune, ci dintr-un prea plin sentimental.

În sfîrşit, actorii. A spune despre Ştefan Iordache că „e o revelaţie” înseamnă, desigur, o ofensă. Dar a spune că o atît de îndelungată absentă a actorului de pe ecranul românesc e o impardonabilă eroare, este o judecată de bun simţ. Aş fi dorit să-i aduc actorului un entuziast elogiu, dar nu pot să-i aduc decît un vehement reproş. Este adevărat că românul are şapte vieţi în pieptu-i de aramă, dar actorul, şi mai ales unul de cinema, n-are la dispoziţie decît un segment din propria lui biografie. Cînd biografia aparţine unui actor ca lordache, biografia nu e numai a lui. Prin neprezentare. Ştefan lordache a greşit grav faţă de spectatorul român. Să sperăm că va înţelege că e o greşeală remediabilă.

În jurul protagonistului o serie de tipuri conturate sumar, dar convingător : un Mircea Albulescu mereu gata să dea în clocot ; un Zaharia Volbea tuciuriu integral, dar mai ales pe cerul gurii, un Dinu Ianculescu bonom-pitoresc, un Mircea Daneliuc, personaj cu priviri de laser, trăgînd după el o enigmă glacială şi malefică.

Pentru final: Ioana Crăciunescu. Ea da, ea este o revelaţie : o frumuseţe specială, o sensibilitate extrem de inteligentă, o trapezistă a salturilor sufleteşti, o alergătoare pe muchie de cuţit. Un fel de gîscă genială. Admirabilă ! Admirabilă !