DULCI MELEAGURI

Ziarul: Rev. ORIZONT, mai, 2016
Autor: Alexandru Budac Data:2016


CARTEA TRĂDĂRILOR

Nu pricep de ce prozele lui Mircea Daneliuc nu ajung la o audienţă mai largă şi rămân ignorate de critică. Am spus-o şi cu alt prilej: Daneliuc este la fel de înzestrat pentru cinema şi literatură. Cum nu cred în teoria conspiraţiei, bănuiesc tipicul dezinteres românesc faţă de talentul genuin, neînregimentat, sau o meschinărie camuflată în speranţa binevoitoare că regizorul vrea să treacă drept scriitor, fără să stăpânească materialul din pagină la fel de bine ca scenariul şi viteza celor douăzeci şi patru de imagini pe secundă. Ficţiunile lui nu au virtuţi calmante, mă îndoiesc că-l poţi citi dintr-o nevoie escapistă. Te prinde într-un univers sumbru, imoral, agramat, ridicol, stupid, disperat, violent – nu vrei să-ţi aminteşti detalii când te duci la culcare –, însă aceasta este lumea noastră, după cum se vede şi din coşmarul hipocratic pe care tocmai l-am defulat, deşi ne traumatizează nu de zece ani, ci de multe decenii. Nu are sens să-i reproşezi „mizerabilismul”. Mizeria lucrurilor de la suprafaţă e vârful icebergului etic. Mircea Daneliuc ia din cotidian tot ce găseşte îngrozitor, uneori identific aici o compulsie. Ruminează scandalul de ultimă oră, dar scrie cu un formalism detaşat de comentariul social şi judecata inchizitorială, adaptându-şi stilul la fiecare caz clinic în parte. Urechea pentru dialogul argotic şi dialectal mă ia prin surprindere de fiecare dată. Cărţile sale conţin mult umor, nu întotdeauna negru. Atunci când Daneliuc nu se încrâncenează atât de tare încât să-l identifici în text, personajele benigne – rarisime, cum se întâmplă şi cu oamenii cumsecade pe care-i întâlneşti într-o viaţă – îţi stârnesc afecţiunea, căci printre frazele nervoase se insinuează caligrafia unei mâini copleşite de lehamite, stoic-înţelegătoare totodată.
În ultimii ani, Mircea Daneliuc se simte confortabil în genul scurt. Volumul Dulci meleaguri (Editura Charmides, 2016) cuprinde douăsprezece povestiri şi nuvele, la fel de reuşite şi de variate ca prozele din Băiatul fără sprâncene. Te întrebi dacă scrie cu fereastra deschisă, televizorul pornit şi ziarele pe masă. Imaginaţia lui e dependentă de labirintul gălăgios şi insalubru al blocurilor ceauşiste, de lexiconul cocalarilor, scrâşnetul de proteză al activiştilor de odinioară, azi, ronţăitori ai „pensiilor nesimţite”, peltelele reporterilor, anchetarea neobosită, neroditoare, a faunei baronilor şi politicienilor corupţi, de sărăcie, rea-credinţă, incompetenţă, accidente domestice şi rutiere, de toată gama fenomenelor sociale şi religioase imprevizibile. Păcat că aceste ficţiuni nu sunt traduse. Strănii şi-ar forma imaginea adecvată despre superbul realism magic românesc. Mircea Daneliuc nu percepe lucrurile la rece, critic, dilatându-şi personajele în categorii. Nevoia de a crea cât mai multe caractere distincte, cu glasuri, ticuri şi gesturi rizibile, în contexte pronunţat caragialeşti, temperează apetitul său rusesc pentru satiră şi parabola deprimantă. Scrisul lui Mircea Daneliuc te răscoleşte în aceeaşi ramă, şi totuşi nu citeşti niciodată un lucru de două ori. Acest paradox al varietăţii literare obţinute din culori locale şi idiosincrazie mă fascinează şi mă intrigă.
În „Ape mici”, snoava pescărească receptează crimele comunismului. Lăudăroşenia pescarilor şi supradimensionarea capturii de sezon ne sunt cunoscute, au intrat în folclor. Daneliuc pune trei bărbaţi într-o barcă, fiecare cu o istorie personală adevărată. Oroarea totalitară se substituie minciunii benigne. Întâmplarea îi aduce la Periprava pe Silvache, Burci şi Boţan. Primul a fost deţinut politic, ceilalţi doi, torţionari din tagma Vişinescu-Ficior. Silvache se simte atras oarecum morbid de amplasamentul vechiului lagăr, condus despotic chiar de comandatul Burci, transformat recent în pensiune lipoveană de către un francez întreprinzător. Orice escapadă turistică aici dă în vileag premise imorale. Doar Silvache, fără bani, bântuit de amintiri şi chinuit de o sete patologică, nu are de ce să-şi justifice alegerea. Pentru el întreaga zonă reprezintă Valea Plângerii, un perimetru al suferinţei aplicate sistematic. Ceilalţi doi sunt călăii rămaşi fără obiectul muncii. Au aceeaşi mentalitate, aceleaşi reflexe servile şi porniri sadice, deşi, dacă-i priveşti la masă, şuşotind şi râgâind, n-ai cum să nu râzi de nişte decrepiţi ajunşi administratori de bloc, speriaţi că vor fi acuzaţi şi aduşi în faţa presei, la un proces tardiv.
În ciuda vârstei înaintate şi ascunderii identităţilor, Silvache şi Burci se recunosc. Pentru că niciunul nu e foarte sigur, şi ca să nu trezească suspiciunea celuilalt, se înţeleg să pescuiască amical în aceeaşi barcă. Boţan, un fel de sidekick al tovarăşului comandant, comite gafă după gafă, grăbind agravarea paranoiei. Te aştepţi să-şi facă vânt, pe măsură ce vâslesc spre ape adânci, mai ales că Silvache oscilează periculos între iertarea creştinească şi dorinţa de răzbunare, în timp ce Burci pare mai decis, însă teama de a nu se da de gol – suferă de psihoza securistului convins că se află la rândul lui sub urmărire – îl predispune la amânare. În locul unei relaxante partide de pescuit, cei trei ajung în situaţia în care orice tangaj minor le-ar putea provoca un atac de cord. Mircea Daneliuc menţine suspansul până la deznodământul neaşteptat de comic.
Aceeaşi opţiune de a asocia poliţia politică cu prostia crasă, interese meschine, lipsa de caracter şi compasiune dă consistenţă povestirii „Tort de fructe”. Inginerul Sabin ?uţulan se laudă cu aptitudinile de inventator. Descurcăreţ, le face altora suportabilă criza benzinei din timpul lui Ceauşescu, adaptând ilegal motoare pentru consum mai mic. Proiectează şi un aparat de zbor individual cu propulsie. Speră să-l patenteze la Geneva. Geo Zicu, prietenul de undiţă, îl sfătuieşte să se păzească de turnători, dar chiar el scrie note informative, astfel că ghinionul se ţine scai de Sabin, care nici măcar nu intenţionează să-şi ia zborul peste graniţă. Inginerul se necăjeşte, rupe prietenia după ce se prinde cum stă treaba, chit că nu înţelege înclinaţia rea a celuilalt. Se înmoaie ori de câte ori aude de problemele de sănătate ale lui Zicu, îl sună preocupat şi povestea o ia de la capăt, până prin anii ’90, cu acelaşi gust amar. La fel de iraţional, turnătorul nu se poate opri din a-i face rău şi de a-i exploata slăbiciunea, dându-se bolnav când Sabin refuză să-l mai caute. Trăsătura respingătoare nu rămâne izolată. Fără să fie produsă de climatul politic – regimul doar îi catalizează manifestarea neîngrădită –, vine la pachet cu mestecatul necivilizat al merelor, zgârcenia, invidia, anturajul vulgar şi dubios, temperamentul văicăreţ, ipocrit, aşa cum pe Sabin tocmai sentimentul că ingeniozitatea îl ajută să iasă din orice bucluc îl expune în faţa prietenilor alunecoşi. Înţelegi că nici răutatea compulsivă, nici bunătatea candidă nu au leac.
Incorigibil e şi Cezar Balica din „Răcoarea subţire a libertăţii” – titlul sună ca montajul a două sugestii din filmografia lui Bunuel, Farmecul discret al burgheziei şi Fantoma libertăţii –, arestat la domiciliu în urma unei escrocherii piramidale. Păgubiţii furioşi adunaţi în stradă, pe caniculă, îi vor capul, în timp ce Balica, nedormit, se uită la televizor şi se învârte prin grădina vilei ca leul în cuşcă, numărându-şi trandafirii. Spre seară, devotatul Puiu Cotigă, grădinar şi şofer, se lasă înduplecat să-l pitească pe Balica într-o plimbare ilicită cu Dacia prin Piaţa Parlamentului, aşa încât mogulul să adulmece mirosul libertăţii şi să vadă manifestanţii mai de aproape. Daneliuc scutură lanţul consecinţelor apoteotice de care nu avem parte în viaţa reală. Situaţia din „Autodenunţ de onoare” escaladează graţie altui gen de gaguri. Deoarece prietenul său se perpeleşte prea mult dacă să-i gireze sau nu încurcătura financiară, Biţă comite un jaf armat la o bancă, aşa încât să-şi poată plăti datoria la cămătari, apoi se predă, intră voios la zdup fără un sfanţ, lăsând poliţia şi banca să se descurce cu interlopii. În ambele situaţii, naivi cu principii sunt gata să-şi pună pielea-n joc pentru nişte şarlatani, şi numai graţie hazardului scapă la mustaţă de nenorocire. Am remarcat în volumul lui Mircea Daneliuc recurenţa acestei teme a prietenilor ce-ţi înşală încrederea şi se folosesc de tine ca să-şi atingă scopurile cel puţin absurde, dacă nu de-a dreptul mârşave.
„Talanţii” e o altă poveste despre legătura fortuită dintre doi bărbaţi. Începi s-o citeşti cu senzaţia că ţi se pregăteşte farsa hohotitoare, dar te captivează parabola meticuloasă, una dintre cele mai stranii din literatura noastră. Mircea Daneliuc ia întreaga mitologie din jurul figurii lui Arsenie Boca – portretul charismatic pe care-l ştim din omniprezenta fotografie, minunile ce-i sunt atribuite, componentele presupus profetice ale picturii sale murale, faptul că şi-a anticipat data morţii, celebra icoană cu Fecioara Maria şi Pruncul în zeghe, Christul translucid, zvonurile despre prezenţa lui în locuri diferite pe când era condamnat la Canal ş.a.m.d. –, şi, în loc să-i dea curs sau, dimpotrivă, să o refacă în cheie ironică, imaginează propriul personaj, un sfânt deloc convins de propria sfinţenie, un iconar perfecţionist, ros de îndoieli, enigmatic şi vulnerabil, un temperament religios într-o lume unde preoţii au epoleţi. La fel de credibil, chinuit de dureri la genunchi, securistul însărcinat cu filajul se ţine după pictor ca o umbră, fotografiindu-l maniacal, fără să înţeleagă de ce obiectivul său constituie o ameninţare politică, mai degrabă curios să afle dacă lucrurile care se spun despre sfânt sunt adevărate sau nu. Controlul asupra limbajului monastic ortodox şi reflectarea vieţii muralistului în asceza şi martirajul Sfântului ?tefan consolidează proza. Mai mult, prin confruntarea celor doi, tensionată, nu şi înverşunată, străbătută de evocarea pildei talanţilor din Evanghelia după Matei, Mircea Daneliuc susţine întreaga poveste cu o impresionantă meditaţie despre menirea artistului într-un regim opresiv. În episodul intrării sfântului la cinema, ca să revadă secvenţele preferate din Andrei Rubliov de Tarkovski, citim gândurile cineastului convertit la literatură. Singurele miracole certe se regăsesc în artă. Asupra celorlalte Daneliuc lasă să planeze o nostimă şi blândă ambiguitate de final.
Despre asemenea scriitori spunem că au forţă, fără să ştim prea bine ce înseamnă asta, dincolo de impresia persistentă pe care ne-o produc cărţile lor. În cazul lui Mircea Daneliuc, forţa răzbate natural dintr-o minte pătrunzătoare, capabilă să mimeze facultăţi cognitive alterate într-un stil imposibil de imitat, şi dintr-o familiaritate dureroasă, lucidă, cu mozaicul mentalităţilor din România. Să nu-l citeşti înseamnă să devii personajul lui.