DULCI MELEAGURI

Ziarul: Rev. Luceafărul de dimineaţă
Autor: Monica Grosu Data:nr.8/2016


Poveşti de pe dulci meleaguri

Prin romanele şi volumele de proză scurtă publicate, Mircea Daneliuc s-a dovedit un scriitor provocator, cu atât mai mult cu cât vine din zona teatrului şi a regiei, aducând în literatură o componentă în plus, ludicul, histrionismul, energia totalizatoare, adică înfăţişând existenţa umană dintr-o pluriperspectivă: de la grotesc la estetic. Fără îndoială, Mircea Daneliuc dă glas unei nevoi experimentaliste, de aceea poate practica detaşat, la rece, mai multe tehnici narative şi mai multe tipuri de discurs. Această diversitate poate fi probată atât în roman (Pisica ruptă – 1997, Apa din cizme – 2000, Strigoi fără ţară – 2001, Petru şi Pavel – 2003, Ora lanti – 2007, Ca un grătar de mici. Un picior de plai cu şpiţul – 2013), cât şi în proza scurtă (Două spălări pe cap – 2010, Băiatul fără sprâncene – 2012), unanim recunoscute de critica literară şi alcătuind o operă pe cât de viguroasă stilistic, pe atât de originală. 
   Noul volum, Dulci meleaguri (Charmides, 2016), surprinde în 12 schiţe şi povestiri mentalităţi şi comportamente, ştiri de senzaţie şi efectul lor în rândul populaţiei, totul într-un soi de autohtonism specific, recognoscibil doar pe aceste ,,dulci” plaiuri mioritice. La Mircea Daneliuc, personajele se identifică cu propriul lor limbaj, unul colocvial în cel mai înalt grad, voit agramat în anumite cazuri, dar autentic, savuros, ingenios construit din replici jucăuşe semantic, mânuite de un spirit ironic. Această energie a discursului antrenează întreaga acţiune într-un ritm adesea ameţitor, cu subtile şi lapidare paranteze onirice, psihanalitice, halucinatorii. În aceste sincope ale realului, protagoniştii se întâlnesc cu ei înşişi într-un fulgurant popas al întrebărilor, nedumeririlor, obsesiilor, resentimentelor şi dilemelor.
   Într-o astfel de situaţie se află şi Marean Ciucă, ţiganul părăsit de nevastă, abandonat într-un demisol de bloc (unde primise repartiţie de la primărie), trăind imaginare şi prelungite clipe vindicative. Soţia lui, Zâna, pleacă în Spania ca menajeră, aceeaşi cale o urmează în câţiva ani şi Eduard, fiul lor, doar Marean rămâne să aştepte veşti şi bani de la aceştia într-o prostească încăpăţânare de a-şi vedea iar familia acasă. Traiul său într-un bloc alături de români, lipsa acută a banilor pentru întreţinere şi mâncare îi acutizează iritarea, mai ales când află că Zâna, cea căreia îi donase un rinichi, cere divorţul, fiindcă îşi găsise pe altcineva. Comportamentul lui Marean într-o atare împrejurare frizează ridicolul în încercarea disperată de a-şi aduce soţia acasă. Situaţiile prezentate sunt de un comic absolut, înduioşătoare în naivitatea lor, însă penibile până la absurd. ,,Ei, stai puţin, să vezi ce vă fac... M-am spetit, mi-am rupt de la gură, i-am dat şî rinichiu'. Mureai, naibii, frate-tu de ce nu ţ-a dat!? C-am fost io mai prost? De asta mi-am scos un rinichi, ca să trăieşti pe-acolo o frumoasă poveste cu ţîgani spanioli?! Ia stai aşa.../ ?i gândul i se înşurubă ca un diblu în creier. Stai aşa! Dă rinichiu'! I-al meu!... Scoase telefonul şi-i mai arse un semeseu, nu contează cât costă. Deci, fac un apel, să-mi dai rinichiu care-l ai de la mine, că vreau să mi-l pună la loc. Nu ţ l-am dat ca să-ţ baţ joc de iel.”
   Câteva proze vizează cunoscute scandaluri mediatice sau probleme de actualitate, gen schimbarea denumirii străzilor cu toate consecinţele ei directe (psihoza generală a modificării adresei în toate documentele personale), apoi jurnalistul care protestează, aruncându-se de la balcon în sala deputaţilor, copilul mâncat de câini şi odiseea mamei care cere despăgubire financiară statului etc. Poveştile acestea plutesc în aer ca nişte baloane de săpun, invadând imaginarul social şi posturile tv, apoi se sparg şi nu mai ştie nimeni nimic despre ele. Sunt subiecte puse în pagină cu o deosebită forţă stilistică, replicile sunt scânteietoare, redând oglinda vie a reacţiilor interioare, a convulsiilor sociale şi psihologice tipice mentalului colectiv. Accentul cade pe aspecte cumva secundare, dar atât de relevante în contextul general. Spre exemplu, nu faptul că mama copilului sfâşiat de câini cere o sumă considerabilă statului contează, ci invidia vecinilor că aceasta se va îmbogăţi, o invidie pur românească, nestăpânită, strivitoare până la ură.
   Răcoarea subţire a libertăţii rezumă un alt story de actualitate, concretizat în momentele de încercare prin care trece Cezar Balica, pus faţă în faţă cu protestul public şi privarea de libertate, după ce înşelase mii de oameni cu o bancă gen Caritas. Perioada arestului la domiciliu şi trăirile protagonistului sunt sondate cu atâta fineţe, însă cinismul şi lipsa oricărui sentiment de vinovăţie ne conduc spre o cazuistică specifică: omul degradat moral, pus pe căpătuială cu orice preţ, în tandem cu o societate care nu funcţionează la perimetri normali, instituţiile statului sunt lente, populaţia sărăcită şi atrasă de câştigul facil, iluzoriu, adică un orizont existenţial fără miză majoră, în afara celei economice (Cezar Balica rămâne cu banii şi vila, va face compensatoriu câţiva ani de închisoare, iar cei mulţi nu vor uita înşelăciunea, dar atât!). Sunt rânduri despre lipsa de solidaritate, lipsa de reacţie şi, în genere, despre o justiţie întortocheată şi (in)conştient răbdătoare. Între realismul acestor elemente şi fizionomia imprevizibilă a procesului, Cezar Balica îşi supervizează poziţia: e abandonat de mai marii cărora le-a cotizat serios, iar recluziunea forţată îi provoacă fobii, în niciun caz remuşcare.
   Năvalnice (istoria fostului deţinut Silvache), grele de amintiri şi incitante (Plăpumioara de tablă), prozele scurte ale lui Mircea Daneliuc răsar din cutele realului, pulsând viaţă exasperant de autentică, aşa cum numai aceste Dulci meleaguri pot oferi. Voluptatea naraţiunii şi surprizele textuale vin la pachet, bonus.