DOUA SPALARI PE CAP

Ziarul: Rev. ORIZONT Autor: Alexandru Budac Data: aprilie, 2010

FEREASTRA DIN SPATE

Două spălări pe cap, volumul de proză scurtă al lui Mircea Daneliuc, apărut la doar câteva luni după surprinzătorul roman Cele ce plutesc, îmi întăreşte convingerea că redutabilul regizor este şi un autentic vigilante al literaturii noastre, un scriitor solitar care-şi urmează sigur de sine propriile reguli, indiferent la trenduri, independent de bresle.

Am deplâns, în mai multe rânduri, caracterul neconvingător al dialogurilor şi lipsa de substanţă a personajelor din proza noastră recentă. Iată de ce, pentru mine, întâlnirea cu ficţiunea lui Mircea Daneliuc presupune nu doar un reconfortant exerciţiu de admiraţie, dar şi prilejul de a studia o scriitură vie. Spiritul său de observaţie este însoţit de un auz incredibil de fin. Pisica ruptă, Cele ce plutesc ori Două spălări pe cap au calitatea de a fi nu doar romane şi povestiri izbutite, ci şi reflecţii implicite asupra diverselor stadii ale limbii române. Fiecare personaj intră în scenă cu un anumit limbaj, cu un vocabular mai personal decât o amprentă şi, în special în povestirile din ultimul volum, cu o capacitate inepuizabilă de a măcelări gramatica. Protagoniştii beneficiază exclusiv de descrieri dinamice, iar caracterul lor transpiră puternic în cuvintele ce li se desprind de pe buze. Nu e vorba doar de regionalisme, expresii argotice, barbarisme propagate prin mass-media sau de erorile atât de familiare („care” în loc de „pe care”, lipsa acordurilor, plurale greşite, englezisme preluate fără discernământ şi multe altele), ci de voci distincte, neimitabile, de repertorii decupate precis din zgomotul care ne asaltează zilnic. La început, am crezut că acest talent a fost format prin îndelungată experienţă scenaristică, însă cu cât citesc mai mult, şi pe măsură ce vizionez filmele mai vechi sau mai noi ale lui Mircea Daneliuc, îmi dau seama că în cazul său este vorba despre o înzestrare lingvistică excepţională şi despre inteligenţa unui artist capabil să se exprime la fel de bine prin mijloace foarte diferite, chiar antagonice. Aşa cum se întâmplă cu majoritatea autorilor valoroşi, stilul literar din cărţile menţionate nu ar putea fi reprodus într-o altă limbă fără pierderi majore.

 Sunt prozele lui Mircea Daneliuc realiste ? Realismul a ajuns la mare preţ astăzi, dar în spatele termenului se ascunde de multe ori o scuză pentru lipsa imaginaţiei. Nu mă refer la acel realism asociat îndeobşte de istoricii literari cu Flaubert sau Tolstoi, şi pe care Nabokov oricum îl respingea ca pe un nonsens (pentru autorul Lolitei, „realiste” erau doar ideile şi proletcultismul promovate de bolşevicii din pricina cărora el şi familia au fost nevoiţi să plece în exil), ci la noua şi sinistra dogmă a realismului social exhibată tot mai insistent în cinematografia şi literatura zilelor noastre. Ficţiunea autentică nu poate fi niciodată reproducere fidelă a realităţii. În cel mai bun caz, verosimilitatea devine ceea ce criticul James Wood numeşte lifeness: „viaţă în pagină, viaţă adusă la un alt stadiu al ei prin cea mai înaltă înzestrare artistică, fără să devină un gen. Dimpotrivă, face ca alte forme ale ficţiunii să pară genuri, pentru că realismul de acest fel – lifeness – [...] educă pe toată lumea şi chiar îşi şcoleşte proprii chiulangii: este ceea ce face posibil realismul magic, realismul isteric, fantasticul, genul science fiction şi chiar thriller-ul”.

 Proza scurtă din literatura română nu are maeştri realişti precum Cehov, nici magi ai fantasticului precum Borges, nici fanatici estetizanţi precum Henry James, iar de filiere kafkiene mai bine să nu pomenim. Totuşi, din fericire, îi avem măcar pe Creangă (ce păcat că s-a ales praful de tradiţia literaturii pentru copii !) şi pe Caragiale (tatăl, desigur) şi nu mă pot opri să nu constat că, în general, discipolii lui Nenea Iancu – Mircea Daneliuc se numără printre ei – sunt întotdeauna mai vioi decât „mateinii”, „blecherienii”, „camilpetrescienii”. Dacă ţinem neapărat să invocăm realismul romanului Cele ce plutesc sau al povestirilor din Două spălări pe cap, atunci putem face acest lucru doar având în vedere faptul că Daneliuc, la fel ca I. L. Caragiale, îşi creează propriul univers folosindu-se de tot ce are mai rău realitatea românească, pentru a ne oferi literatură de calitate superioară. Oralitatea urbană noroioasă devine astfel combustibil stilistic, expunerea crudă a mentalităţilor noastre stupide îşi dovedeşte potenţialul cathartic iar situaţiile cele mai groteşti cu care ne confruntăm zi de zi destupă recipientele unui umor negru, clocotitor.

 „Clasa I”, o schiţă de un comic nebun, se desfăşoară sub sigla CFR. Dl. Popeci suferă de sciatică, dar acest lucru nu-l împiedică să se comporte cavalereşte când intră în compartiment şi să ridice geamantanul imens al unei femei de la care speră să primescă măcar favorurile unui flirt. Confundat de interlocutoarea lui cu un misterios Bengescu, Popeci îşi asumă o identitate asupra căreia nu are nici un control. Întreaga situaţie virează înspre o paranoia desăvârşită când bărbatul, înţepenit din pricina durerilor de spate precum „statuia lui Lenin” şi blocat de paporniţe, o ajută din nou cu bagajul la coborârea în Craiova, suspectând-o în acelaşi timp pe cealaltă femeie din compartiment, o bătrână sâcâită, de hoţie diabolic organizată. Atmosfera din trenurile româneşti iese din pagină cu tot cu mirosuri şi zgomote, iar limbajul corporal cântăreşte mai greu decât cuvintele. „Telejurnal”, un scheci inspirat de nenumăratele ştiri care „fac rating”, surprinde ca la montaj vocile reporterilor şi persoanelor implicate într-un caz de viol, undeva prin judeţul Vaslui. Tot în grai moldovenesc neaoş, presărat cu savuroase expresii ruseşti, vorbeşte şi fata din „Pirsing”. Din detalii înţelegem că ea îi povesteşte iubitului, cel mai probabil în pat, prin ce aventuri trece o studentă când vine de la Chişinău. „Afaceri externe” conţine schimbul de scrisori dintre un oficial francez ce vrea cu tot dinadinsul să-şi etaleze româna şi omologul său de la Bucureşti, ce speră să se mai bucure de un concediu în Franţa. Motivul întregii corespondenţe îl constituie însă prezenţa unor „sitoaien romani” bolnavi de râie în tabăra de la Lyon. Cum francezii n-au mai cunoscut râia din timpul Războiului de o sută de ani, situaţia trebuie rezolvată urgent. În final, întregul bucluc este punctat de retorica valahă. „O zi bună” descrie calvarul unui tânăr silit de împrejurări şi de Poliţie să joace rolul victimei în reconstituirea violului propriei prietene. Umilinţei i se adaugă o amară bănuială, paradoxal, nu lipsită de haz, când băiatul înţelege că fata îl cunoştea pe agresor. „Înapoi la Ithaca” propune mai cu seamă un exerciţiu formal. Iulică, românul aranjat în America prin tot felul de compromisuri jenante, se întoarce în ţară ca să-şi recupereze imobilul retrocedat, unde acum s-au aciuiat ţiganii. Concepută sub forma unui dialog (cu una dintre iubite ? cu sine însuşi ? interlocutorul protagonistului rămâne ambiguu), povestirea mizează pe regresul vizibil de la tonusul optimist (un snobism neghiob, în fond) din perioada nord-americană la pura deznădejde de acasă. „Două spălări pe cap” şi „Sighişoara” sunt singurele proze din volum faţă de care am unele rezerve, întrucât promit ceva mai mult decât oferă. Prima prezintă o zi din viaţa unui iluzionist de bloc, agasat de un tip fără căpătăi, nu tocmai normal, imprevizibil şi posibil violent. Ameninţarea pluteşte în aer. Până la urmă, declicul conflictual nu se produce. Povestirea pare neterminată, dar alege excelent tabieturile şi dilemele locuitorului de la bloc: ritualul îmbăierii urmat de grija să nu-l tragă curentul după ce s-a spălat pe cap şi teama, devenită angoasă existenţială, de a nu i se zgâria maşina din parcare. Sighişoara, o femeie încurcată cu doi marinari, de ale căror favoruri se bucură pe rând, când se întorc din curse, nu se poate hotărî în dragoste. Tensiunea încolţeşte odată cu spinii geloziei, însă rămâne insuficient exploatată. Chiar şi aşa, abilitatea lui Mircea Daneliuc de a-şi focaliza perfect obiectivul prin fereastra din spate, spre curtea blocului şi intimitatea conjugală, rămâne intactă.

 Preferatele mele sunt „Buon Natale” şi „Blatul”. Formă impecabilă, umor electrizant şi personaje memorabile puse în acel tip de situaţii mioritice, de nu ştii dacă să râzi cu lacrimi sau să-ţi faci actele pentru emigrare. „Buon Natale” este „Prostia omenească” a timpului nostru. Femeile incapabile să mute drobul de sare ori ţăranul care încearcă să arunce nucile cu ţăpoiul în pod par geniali pe lângă subprefectul Mureşan şi hoarda lui de ageamii. Într-o atmosferă grea de intrigi politice, orgolii inflamate şi amante năbădăioase, lui Mureşan îi revine sarcina de a trimite pomul de Crăciun la Vatican. Operaţiunea se desfăşoară în cel mai ineficient mod posibil, după o logică tembelă, şi lasă în urmă o întreagă pădure defrişată. Peisajul montan sufocat de cartoanele menite a amortiza prăbuşirea arborelui are toate şansele să ne intre-n vise, iar imaginea Papei la fereastră, aşteptând bradul din România, este antologică. În „Blatul”, hazardul aduce în acelaşi compartiment doi escroci versaţi. Unul se îmbracă în haine de ceferist şi, la mica înţelegere cu „Naşu’ ”, le vinde călătorilor nes din plic, pregătit de el, de parcă ar veni dinspre vagonul-restaurant. Felul cum exploatează psihologia consumatorului de pe accelerat l-ar face invidios pe orice om de afaceri. În schimb, maniera în care pregăteşte băuturile vă va determina să vă gândiţi de două ori când veţi servi cafea de la necunoscuţi. Celălalt, un rafinat cunoscător al modelor şi gusturilor vestimentare autohtone, vinde pantofi în tren, în stil mare, şi are nişte teorii privitoare la fashion demne de reţinut. 

Mă refugiez tot mai mult, în măsura posibilului, dezgustat, din calea realităţii româneşti ce mă agresează de când deschid uşa cu miasmele, agramatismul, mizeria cruntă şi nesimţirea ei abisală, dar nu pot fugi de proza lui Mircea Daneliuc şi de felul cum el aduce în pagină această realitate, pentru că mă învaţă să văd mai bine şi să ascult cu atenţie. Nu-mi oferă soluţii, şi nici prea multă consolare, dar autenticitatea artei lui îmi este suficientă. În plus, citindu-l, pot să râd cu poftă, şi astfel Infernul, chiar dacă nu devine mai suportabil, măcar nu mai pare ameninţător, ci doar ridicol.