DOI PINGURI

Ziarul: DIMINEATA Autor: Mircea GHITULESCU Data: 2002-06-09

Nu este chiar o surpriză că Mircea Daneliuc, cândva profet ai cinematografiei române, autor de romane şi candidat zeflemist la Primăria Capitalei este şi un redutabil autor dramatic. Surpriza este că drama Doi pinguri (ceea ce în context înseamnă doi oameni singuri) nu a stârnit interesul bine marcat al nimănui. Nu pentru că tot ce facem trebuie să stârnească interesul cuiva, dar pingurătatea In doi de care se ocupqf Daneliuc creează un text de sinteză în care omul, artistul, cetăţeanul chiar îşi schimbă, rând pe rând, vocile.Se aude mai tare vocea omului pentru că piesa este o paradoxală construcţie ironică alcătuită dintr-un material tragic. O poveste de dragoste pe care eşti tentat să o compari cu Frumoasa călătorie a urşilor panda... a lui Matei Vişniec, cel mai frumos poem de dragoste scris în această perioadă de desacralizare a iubirii.

Tocmai în acest punct intervine şi diferenţa pentru că Vişniec sacralizează în timp ce Mircea Daneliuc, în pas cu vremea, desacralizează. Dacă îndrăgostiţii lui Matei Vişniec sunt nişte sublimi solitari care îşi consumă iubirea până la dispariţie lăsând în urma lor un vag miros de mere, ai lui Daneliuc sunt nevrotici, trăiesc în public (sunt acompaniaţi de un cor, ironic). Primii sunt credincioşi (cred în iubire), senini şi devotaţi, ceilalţi - necredincioşi şi se torturează reciproc încercând sa se sustragă iubirii. Unii trăiesc cu muzică la saxofon şi versuri de Bacovia, ceilalţi îl preferă pe Nat King Cole dar mai ales să-şi împartă pumni şi înjurături americăneşti cu mother-fucker. Primii nu vor decât să celebreze iubirea, ceilalţi să o modifice pentru că zice unul: „sexul duce, cu vremea, la schimbarea de sex".

Toată această ase mănare cu piesa lui Vişniec, alcătuită, cum se vede, numai din deosebiri, se opreşte aici. Omul (Unu) lui Daneliuc este angoasat, se teme de andropauză, de bătrâneţe („o să miros urât, o să-mi curgă din gură, o să-ţi fie ruşine cu mine"), dar este şi motivat social: se simte emigrant în propria ţară („şi eu mi-am părăsit ţara dar stau în ea") şi trăieşte într-un cartier de blocuri nenorocite". Amorezii lui Daneliuc (Unu şi Una) nu sunt numai pinguri şi disperaţi, ci şi mutilaţi, într-o ţară care nu le acordă „nici măcar pensia aceea de mutilat", începem să-l recunoaştem pe Daneliuc - criticul moravurilor româneşti pasionai şi nedrept. Realistă, piesa lui nu se termină cu o volatilă sinucidere în doi, ci cu o ruptură de mahala, nu mai puţin patetică în monologul final al femeii părăsite,o excepţională pagină literară. Oricât ar fi de nefericite situaţiile prin care trece perechea lui Daneliuc, există un Cor care va interveni relativizând prin comentarii ironice şi songuri băşcălioase orice pretenţie de tragedie.

Pe de altă parte, Doi pinguri, faţă de ceea ce se scrie astăzi pentru teatru, reprezintă o reabilitare a formulei brechtiene trecută prin filtrul bucureştean al lui Mircea Daneliuc. Este nu numai un text literar scris cu aplomb, ci şi scenariul complet al unui spectacol în care poţi găsi din toate câte ceva: amărăciune, lirism, disperare, abjecţie şi frică. Lucru previzibil, de altfel, pentru un regizor care, toată viaţa, şi-a scris singur scenariile. Singura şansă de realizare ca dramaturg a lui Mircea Daneliuc, în actuala stare de semialfabetizare a teatrelor româneşti este, fie să recidiveze, fie să îşi monteze singur piesa pe undeva.