SENATORUL MELCILOR

Ziarul: Timpul Autor: Mircea Dumitrescu Data: 1995-02-19

Mircea Daneliuc este unul din puţinele repere valorice pentru o posibilă şcoală cinematografica românească. A realizat pînă în prezent două filme de scurtmetraj de ficţiune şi douăsprezece lungmetraje, inclusiv ultimul, Senatorul melcilor (1995). Am comentat, în această revistă, filmografia sa cu prilejul lansării Patului conjugal, aşa că ne vom referi direct la ultima sa producţie. Senatorul melcilor — al şaizecişioptulea film românesc de după decembrie 1989 —, prin indicarea efectelor intoleranţei, ale totalitarismului, ale răului, devenit o adevărată instituţie de stat, se apropie de precedentele Patul conjugal (1993) şi Această lehamite (1994), încheind un triptic. Filmul este „fiziologia unui senator", o „fiziologie a politicianismului", a unui om şi a unui sistem devorate de un rău interior.

Pretextul radiografiei este week-end-ul senatorului Vârtosu undeva, la munte. Ne amintim că, în lacob (1988), personajul titular care, în Noaptea Crăciunului, se urcase în cuva telefericului pentru a ajunge acasă mai repede, este şi el împins de o forţă providenţială spre o implacabilă confruntare cu sine. La fel, în acest film, Vârtosu, un personaj memorabil, este şi el împins departe de Diavolul lume (Esprinceda y Deigado) într-o confruntare cu propriul sine, în speranţa unei victorii, a unei recuperări, a unei re-naşteri. Dacă, în Patul conjugal, Daneliuc investiga straturile de jos ale societăţii româneşti post-decembriste, prin umilul personaj Vasiîe, dacă în Această lehamite, s-a îndreptat spre stratul mediu al aceleiaşi societăţi, centrîndu-se pe intelectualul învins Bebe, de data aceasta, prin Vârtosu, investighează zona superioară a puterii.

Filmul este, de fapt, portretul unui nomenclaturist devenit, printr-o conjunctură favorabilă, poate şi prin sarcina trasată, „om politic", „reprezentant al poporului". în mod sigur de „origine sănătoasă", în sensul rigorilor regimului comunist, dornic de parvenire, perseverent şi mediocru, supus „disciplinei de partid", confecţionîndu-şi un comportament stas, el şi-a inhibat toate pornirile, toate poftele ce decurgeau dintr-un organism biologic sănătos. Odată restricţiile comportamentale abrogate, odată cenzura eliminată, toate aceste porniri, toate aceste pofte inhibate, s-au dezlănţuit stihial şi anarhic. Astfel, Vârtosu pare o forţă elementară a naturii. Pornirile şi poftele îi sînt doar trupeşti.

Pentru el, mîncarea, băutura, apetitul sexual, somnul etc, nu sunt doar nişte fireşti necesităţi, ci scopuri în sine, un mod de existenţă.Scopul vieţii lui se limitează la satisfacerea impulsurilor biologice, a instinctelor mai puternice decîţ orice. El nu există, de fapt, nu este, ci vieţuieşte, se tîrăşte. Nu depăşeşte prin nimic profanul, nu poate depăşi contingentul, se comportă, în cele din urmă, ca o fiinţă subumană, fără nimic însă din naturaleţea animalelor propriu-zise. Prezenţa lui este subsumată mereu cantitativului, niciodată calitativului, este întotdeauna consumatoare, nu şi creatoare.

Prin urmare, are un extraordinar potenţial distructiv. El nu merge, se repede, se rostogoleşte, se prăvale, se aruncă, dă năvală. De aici, mitocănia lui, tonul răstit şi arogant, agresivitatea lui. înţelege totul la modul cel mai primitiv cu putinţă, inclusiv relaţiile cu ceilalţi. El este autoritar, dar lipsit de autentică autoritate. Mitocan, agresiv, atoateştiutor, şiret, el pare inteligent. Dar nu este. Golit de orice fior spiritual, de orice vibraţie -sufletească, superficial şi obraznic, el este pur şi simplu un prost. Ori, dacă va fi fost cîndva inteligent, pactul cu răul, laşitatea, duplicitatea etc, l-au prostit, l-au imbecilizat. Şmecheria îi mai dă o falsă înfăţişare de om inteligent. Seninătatea, bonomia trucată cu care mimează rudimente de limba franceză, unele detalii comportamentale pitoreşti îl fac, aparent, simpatic. Privit cu mai multă atenţie, îl descoperim în toată hidoşenia lui. Tocmai aspectul aparent simpatic poate fi o capcană. Ca şi în majoritatea filmelor Iui Milos Forman, există pericolul ca, datorită falsului ton binevoitor, glumeţ, umoristic, semnificaţiile reale ale personajului să se estompeze. Este meritul lui Daneliuc că acest lucru nu se întîmplă.

Vîrtosu preia de Ia fostul nomenclaturist, din precedenta Iui ipostază, teama. Teama de a fi implicat, teama de a se implica, de a avea responsabilităţi, teama de a avea iniţiative, de a se afla ceva în legătură cu persoana lui, cu faptele Iui, cu întîmplările în care a fost, fără să vrea, părtaş sau martor. El vrea să fie din punctul de vedere al obligaţiilor, un anonim, dar nu din punctul de vedere al privilegiilor, vrea să fie „cineva", vrea să fie situat cît mai sus posibil şi să deţină cît mai multă putere. Este o teamă maladivă, obsesivă, combinată de acea „secretomanie" atît de caracteristică vechiului regim comunist. La Vîrtosu, această teamă cuplată cu secretomania capătă forme groteşti, aspecte aberante, accente dizolvante. Vîrtosu este stimulat, în comportament, în relaţiile cu ceilalţi, de o atitudine „paternalistă". îi place să fie considerat de toţi ceilalţi ca un „tată", „un părinte", un şef „cu faţă umană". Dar fără să-şi asume responsabilităţi concrete, obligaţiile fireşti unei asemenea funcţii. De aceea, limbajul său este un amestec de familiarisme şi „limbă de lemn".

De fapt, această mască ascunde, cu destulă stîngăcie, un egoism feroce, o poftă elementară, aproape animalică, de posesiune, de devorare. Alte măşti purtate cu stîngăcie - sînt cete ale generozităţii şi tandreţei. Tocmai de aceea, cînd vrea să pară generos şi tandru, el ne apare şi mai respingător. De aici, opacitatea perfectă la suferinţele celorlalţi. Dar cine sînt ceilalţi? Ei sînt melcii, nevertebratele, cei care — ca şi el — nu există, nu trăiesc, nu sunt, ci se tîrăsc, supravieţuiesc. Singura diferenţă este aceea că Vîrtosu, „cel ales", are muşchii mai puternici, muşchii pe care îi stimulează puterea, o putere dobîndită într-o conjunctură favorabilă, prielnică nonvalorilor. El este un melc mai mare.

De fapt, el ar putea fi schimbat oricînd cu oricare din supuşi, cu oricare din alegătorii săi, pentru că nici el, nici „alegătorii" săi nu reprezintă o valoare morală, spirituală. Ei sînt interşanjabili. Fiecare poate fi schimbat cu fiecare. Universul propus de Daneliuc este un univers al nevertebratelor, al tîrîtoarelor, al deriziunii şi nimicniciei. E un univers uman aflat în proces de destrămare, de pulverizare, aflat sub asaltul unui rău irezistibil. Un rău care este starea normală a acestor vieţuitoare componente ale unei colectivităţi aflate sub imperiu nenorocirii, distrugerii şi morţii. Această viziune deprimantă este, pe de o" parte, expresia stării de spirit a omului modern, care trăieşte într-un timp dizarmonic, iar pe de altă parte, semnifică o nouă incursiune în subteranele lui homo valachicus, încă o călătorie în „infernul românesc", acolo, la temelie, unde se află un rău pe care nu-t cunoaştem şi, poate, nici nu vrem să-l cunoaştem.

Există salvare? Există posibilitatea unei renaşteri? Putem reveni la normalitate? Bineînţeles, da! Acesta este răspunsul lui Daneliuc. Prin incendierea casei ţiganilor, el sugerează metaforic renaşterea noastră, renaşterea societăţii româneşti, care nu poate avea loc printr-o cîrpeală, prin jumătăţile de măsură tradiţionale, ci prin radicalizare, prin reinstaurarea valorilor morale şi spirituale, prin căutarea adevărului, oricît de dureros ar fi acesta. Adică, soluţia pentru stîrpirea răului din noi nu se află aiurea, ci în noi. Interesant este că, chiar în Vîrtosu, dincolo de ceea ce vedem cu ochiul liber, pot fi sesizate uşoare, fragile, confuze urme de spiritualitate, într-un amestec iraţional de viziuni apocaliptice şi aspiraţii paradisiace. Ar fi semnul că, în fiecare, ar putea exista o posibilitate de salvare, oricît de ticăloşit ar fi în aparenţă.

Interpretarea lui Dorel Vişan, în rolul protagonistului, este puternică, viguroasă, dar şi subtilă, rafinată, nuanţată. Jocul său este de o naturaleţe, de o spontaneitate şi inventivitate cu totul remarcabilă. în toată cinematografia noastră nu mai găsim decît un singur rol la fel de bine individualizat — e vorba de lacob şi filmul cu acelaşi nume, aparţinînd tot lui Mircea Daneliuc.

Prin Senatorul melcilor, un film bine construit, bine ritmat, cu o imagine uneori de excepţie, cu un montaj excelent, Mircea Daneliuc încheie, probabil, o perioadă din zbuciumata sa creaţie cinematografică în acelaşi timp, el se întoarce Ia detaşarea, la precizia şi densitatea filmelor sale de început.

Mircea DUMITRESCU