Cele mai tampite momente

Ziarul: Rev. Scrisul Românesc
Autor: Gabriela RUSU-PĂSĂRIN Data: nr 4, aprilie 2019

Tragicul aberant – sorgintea solitudinii morbide

Mircea Daneliuc este cineastul care a șocat prin realismul dur al realității transpuse în cadre cinematografi ce, este cel ce s-a refugiat în proză pentru a continua fi rul narativ al unei realități, de care nu se poate desprinde văzându-i hidoșeniile, pe care numai un spirit critic și obsesiv-analitic le vede. Așa cum fi lmele sale, de la debut până la cele de după 1989 surprind un cadru istorico-politic marcat de eroziunile mentalității captive, tot astfel și prozele sale par stampe cu tendințe ce amintesc de viziunile lui Goya. Proză de observație caracterologică prin excelență, scrierile lui Mircea Daneliuc propun personaje tentate de a se interioriza pentru a se salva de la urâțeniile cotidiene. S-a remarcat, și îndreptățit, că de la primul său fi lm de lung metraj, Cursa, Mircea Daneliuc și-a expus manifestul programatic: tânărul reporter va înregistra pe ascuns mărturiile muncitorului care nu dorește să se expună într-un discurs public în perioada de dictatură comunistă. Reporterul îl va asigura că nu-l va înregistra, dar o va face pe ascuns, dorind să surprindă realitatea necosmetizată. Acest „pe ascuns” va fi esența ideatică a fi lmelor și scrierilor sale, un al doilea plan, în subtext. Tehnica monologului interior va fi dominantă, reușind să extrapoleze secvențe-simbol pe care le va reitera obsesiv. Cele șase personaje principale ale celor șase schițe par a fi aceeași persoană în ipostaze diferite, în circumstanțe diferite având ca element comun liminalul, hidoșenia fi zică sau psihică. Prima schiță, Așteptând un agent principal, este tabloul complex, psihologic al fricii de a nu fi prins cultivând canabis, o frică viscerală ce va transforma comportamentul preventiv în maladia identifi cării cu planta. Autoizolarea, în sens de autoprotejare, va transforma personajul în imaginea-simbolică a plantei: „S-a dus o săptămână și sunt tot aici. Dacă s-ar putea, n-aș mai ieși din casă pentru nimic în lume. Stau cu picioarele înăuntru, în băiță vreau să spun. A fost o pulsiune (s.n.), am simțit dintr-odată necesitatea de a mă integra în lichidul comun, o hrană comună, e o senzație de liniște nebănuită. N-aș fi crezut niciodată. Plantele se cred oameni, împărtășim multe lucruri prin tălpi. Stăm cu picioarele în apă și ne privim (...)”. Starea liminală este descrisă cu mijloacele tehnicii cinematografi ce în schița Boabele unei păstăi. Bătrâna, în starea de agonie, își reamintește viața cu episoadele cele mai semnifi cative, toate având ca element comun așteptarea. Ieșirea din starea cataleptică și căderea din nou în inconștiență, care este tot o așteptare, creează o atmosferă, în care imponderabilitatea devine stare de fericire: poți să vezi, să auzi ceea ce se întâmplă în jurul tău, să răspunzi fără să fi i auzit. E starea de „dincolo”, spațiu dorit de regizor, ca și subtextul, privirea panoramată deschide perspectiva existențială și permite autoevaluări „în cascadă”. Schița care dă și titlul volumului (Ed. Polirom, 2018), Cele mai tâmpite momente, ar fi trebuit să fi e chintesența ideatică a volumului. Parțial, schița răspunde grilei, în sensul tematic. Este o secvență din socialul imediat, este jocul periculos în virtual (tot o lume „deasupra” cotidianului și obișnuitului cosmetizat), un tată disperat între a supraviețui pentru sine și pentru familie. Secvențele cinematografi ce se succed rapid ca o fugă contracronometru. Și totuși, fi nalul schiței poate fi considerat „nucleul iradiant” al volumului axat pe ideea de așteptare în trecerea clipei: „Ceasul îți mănâncă viața, încă ești bine niște minute, aștepți (s.n.), dar nu poți să spui că ești bine. Sunt cele mai tâmpite momente”. La limita între viață și moarte, adică în zona „gri” a existenței, se plasează și narațiunea Pe întuneric cu ochii la ceas. Obsesia trecerii timpului revine, imaginea ceasurilor din casă este dominantă, mai ales că fața personajului va fi cuprinsă de fl ăcări și se va zbate între viață și moarte. Este același proces de detașare de trup, de privire panoramată, de groază la fi nal, când va fi descoperit de soție. Finalul este indubitabil cinematografi c. A scris regizorul dublat de romancierul posedat de obsesia trecerii timpului prin consumarea unor întâmplări dincolo de normalitate. Vrabia va completa tabloul alterității, de această dată fi ind vorba de inadaptare în mediul american. Imaginea vrăbiilor care aduc nenorocire amintește de Hitchcock și de ale sale păsări. Nuvela care are cea mai condensată substanță narativă și valoare estetică net superioară este cea intitulată Cu ferestrele bine închise. Este poate o replică la Groapa lui Eugen Barbu, este o variațiune pe tema mirosurilor ce amintesc de romanul lui Patrick Süskind, Parfumul, romanul de debut care i-a adus și celebritatea. Mircea Daneliuc este convins că există „cineva, undeva care generează putoarea”. Mirosul va fi asociat cu personajele, cum altădată Jean-Baptiste Grenouille, protagonistul romanului lui Süskind omora fecioare pentru a le fura parfumul. Miros, văz, auz sunt simțurile care formează triada receptaculelor generatori de urât, pestilențial, în fapt viața cotidiană necosmetizată. Nu este numai aspectul fi gurativ al adjectivului pestilențial, în sens de urât mirositor, fetid, este mai mult, este molipsitor, contagios. De aici claustrarea personajelor, dorința de izolare sau întreprinderea unor acțiuni care conduc la lipsirea de libertate. Este luciditatea claustrată și dominată de morbul morții fi zice sau psihice. Este o lume infestată în exterior și o lume întinată insidios în interior. Este o intoxicare care, paradoxal, nu produce reacția, altfel fi rească, de înlăturare a răului, ci de acceptare și claustrare. Sentimentul morții este permanent, aproape obsesiv, este sursa tragicului, nu este tragicul însuși. Tragedia morții consistă în a transforma viața în destin. Este moartea care nu contrazice viața, ci o complinește. Este așa de densă descrierea detaliilor, încât se produce identifi carea, intrarea în această atmosferă a lectorului. Este tehnica regizorală de captare a spectatorului și antrenarea în rol. Se repetă secvențele, replicile, ca un carusel al mirosurilor. Parcursul de la a se feri de mirosuri la intrarea în spațiul destinat bolilor de plămâni defi nește destinul personajelor captive în acest univers al mirosurilor ucigătoare. Mor pe rând plantele, păsările, oamenii. Este o aluzie evidentă la climatul politic. Imaginea fi nală, a sinucigașului, ca și ultimele „cogitațiuni” dau nota defi nitorie a volumului: „La ambasade ați întrebat dacă-i voie (să se sinucidă, n.n.)? Fiți slugoși, uzați de prestanță, pe din dos, pe din dos! (...) La naiba, sunteți un teritoriu penal, nu pute nimica, dezinformări, nu exist, mă vrea toată lumea, pretind să mai prind o tură, popr!”. Este un text prin care recunoaștem stilul acid social, politic al lui Mircea Daneliuc, cel interzis înainte de 1989, regizorul fi lmului Senatorul melcilor, cel ce nu ne lasă să nu vedem subtextul și panoramarea lucrurilor cu care ne-am obișnuit, ca într-o autofl agelare generatoare de banalități cotidiene, un fi resc alterat de mirosuri ucigătoare. Este o suferință în solitudine care produce zguduirea emoțională de dezolare și de spaimă. Pare o suferință fatidică, ne-am obișnuit cu ea, ne avertizează Mircea Daneliuc. Este un tragic aberant ilustrat elocvent, ca o continuare fi rească a Cursei, vizând Vânătoarea de lupi, într-o tentantă Croazieră, neuitând că viața este o permanentă Probă de microfon.