Cele mai tampite momente

Ziarul: Rev. Gazeta de Sud
Autor: Titus Vâjeu Data: nr. 1-2, 2019

„Oameni fără însușiri”

Există în cartea pe care i-am consacrat-o în 2015 regizorului Mircea Daneliuc (Monsieur l’auteur sau lupul singuratic al filmului românesc, editura NOI Media Print) un capitol despre cărțile semnate de acest artist insurgent, unul dintre cei mai reprezentativi pentru arta românească din ultima jumătate de veac. Intitulat Văzul și litera, capitolul în cauză punea în discuție specificitatea limbajului cinematografic în raport cu cel literar. Căci îndelungata practică de scenarist a lui Daneliuc (toate filmele sale sunt rodul propriei „gândiri vizuale” cum ar fi spus Pier Paolo Passolini) avea să fie valorificată de autor în numeroasele cărți de povestiri, nuvele și romane precum Marilene, Apa din cizme, Strigoi fără țară (toate din 1999), Petru și Pavel (2003), Cele ce plutesc (2009), Băiatul fără sprâncene (2012), Ca un grătar de mici. Un picior de plai, cu șpițul (2013). Punctul de plecare al acestui elan epic l-a constituit, fără îndoială, Pisica ruptă, romanul autobiografic și intens confesiv din 1997, distins la timpul potrivit cu Premiul pentru cea mai bună carte a anului de către Asociația Scriitorilor Profesioniști. Iar dacă ASPRO a dispărut între timp, proza lui Daneliuc a continuat să existe și să configureze un teritoriu narativ plin de originalitate, în care viețuiesc oameni de tot felul, cei mai mulți făcând parte din categoria sufletelor neînsemnate și care suportă presiunea unei istorii nedrepte, dezarticulată moral (și ca urmare imorală) revărsându-se asupra unui neam învățat să ducă-n spinare toată obida. „Domnule, ăsta-i poporul, altul n-avem, nu-i vina lui că-i așa, l-a turtit istoria pe care-a avut-o, romanii, turcii și restul, trezește-l, până și la imn se îndeamnă; nu există alternativă”. Citatul e luat de la pagina 138 a noii sale cărți de „proză mai mult sau mai puțin scurtă” apărută la Polirom (2018) sub titlul Cele mai tâmpite momente. Un titlu ce m-a făcut să mă gândesc că pentru Emil Cioran – de exemplu – salvarea nației noastre s-ar fi datorat unor „momente inspiraționale”, care se pare că fac parte din destinul nostru istoric. Faptul nu exclude, desigur, apariția multor momente penibile, cel puțin la nivelul existențelor individuale ale românilor. Ba unele pot candida la categoria celor „mai tâmpite”. (Probabil că un traducător american al cărții o va înfățișa drept „the most stupid think in the world” pentru a sublinia dimensiunea apocaliptică a tâmpeniei.) Oricum, pentru cititorii fideli ai lui Daneliuc e limpede că avem în distinsa-i persoană cel mai „corosiv” prozator modern, depășind valoarea epitetului acordat cândva de G. Călinescu lui Ion Creangă. Oricum, de la năstrușnicul humuleștean, nimeni n-a acordat o mai plastică înfățișare „prostiei omenești” și cel ce va parcurge cele cinci proze scurte – Așteptând un agent principal, Boabele unei păstăi, Cele mai tâmpite momente, Pe întuneric, cu ochii la ceas, Vrabia – va pătrunde într-un veritabil panteon al neputinței, clădit de „mândra lume nouă” a democrației originale pe locul mausoleului comunist al supunerii. Planul inept al fiului unei familii de pensionari de a cultiva în subsolul blocului lor din inima Bucureștiului o „plantație” de marijuana este nu doar temerar, ci și „tembel”. Soldându-se cu arestarea unora dintre practicanții noului tip de agricultură ce devine din ce în ce mai atractiv, inclusiv pentru oameni ce fac parte din structurile de forță desemnate să împiedice fenomenul. (Cazul unui ofițer de la Arad sau Oradea a devenit foarte cunoscut datorită înfățișării sale la televiziuni.) De fapt, cel mai adesea, Daneliuc pornește de la subiecte oferite de viață – precum cel al delabrării unui bloc de locuințe din Cotroceni, ca urmare a lucrărilor efectuate de Metrorex sau prezenței la școală a unui elev ce ține-n ghiozdan o grenadă. O experiență transoceanică a naratorului începe bine, cu acceptarea invitației unui fost coleg de armată să rămână la el, deși existau și alte oferte de găzduire din partea unor români stabiliți în America. Prezența insistentă a unei vrăbii ce marchează zilnic ferestrele apartamentului din Manhattan conduce inevitabil la deteriorarea relației oaspetelui cu familia camaradului de cândva. Cât despre cea mai dezvoltată dintre prozele incluse-n volum (Cu ferestrele bine închise) avem de-a face cu prezența unui personaj ce se manifestă cu vigoarea parfumului lui Patrick Suskind, chiar dacă în cazul de față el este emanația unei gropi de gunoi de la marginea capitalei românești, învăluind viețile nevolnice ale citadinilor incapabili să oprească prin demersurile lor ecologiste mecanismul unei grandioase afaceri, cu interese transnaționale. Imaginea olfactivă este atotcuprinzătoare și prozatorul o înfățișează cititorului prin reacțiile domnului Pop, Doru Pop, eroul nuvelei, care, expus atacului permanent al exalării ordurilor, ajunge să-și modifice până și structura morfologică, ajungând să adulmece aerul fetid prin pavilionul urechii: „Nici nu se miră prea mult, pentru că organismul compensează când e încolțit, iar între auz și olfacție e o legătură subtilă, studiată și deo medicină aparte; nu vreau să spun aici că mirosea cu timpanul, dar devenea conștient olfactiv la un țârâit, un tinitus fin care-l anunța că este împresurat de lanțuri moleculare gazoase”. Nu-i de mirare deci că sub presiunea unor astfel de „tâmpite momente” ale vieții sociale se produce transformarea omului într-un alt regim antropologic. Din păcate, unul involutiv.