Cele mai tampite momente

Ziarul: Rev. Orizont
Autor: Alexandru Budac Data:nr.12/2018

Parfumul libertății noastre

În literatura română, ficțiunea lui Mircea Daneliuc nu se compară cu nimic. Îi recunoști afinități cu satirele și comediile caragialești, iar creativitatea lingvistică amintește de Creangă, dar acestea sunt referințe culturale îndepărtate, și nu explică nici actualitatea incendiară a prozelor, nici idiosincraziile autorului. Daneliuc se numără printre scriitorii răsăriteni pursânge, fără să fie provincial, chit că tematica are coloratură locală. S-a format ca artist într-un regim totalitar, iar lupta cu aparatul de cenzură l-a îndârjit, ascuțindu-i dubla expresivitate, vizuală și literară. Îi înțelegi mai bine cărțile dacă le plasezi alături de creațiile altor prozatori lucizi, neconsolați, din spațiul estic. Asemenea acelor ruși capabili să scrie onest sub oprimare, în ale căror opere clinica și lagărul încetează să fie decor distopic odată ce le privești de aproape, și pe Daneliuc îl stimulează pugilismul cu statul monolitic și arhonții încrezători în atotputernicia lor (ridicolul celor îmbătați de mirajul puterii constituie una dintre temele sale favorite). Pentru că noi n-am sărit de la un despot la altul, răfuiala cu ideologia comunistă din filme devine în literatura lui Daneliuc atac virulent asupra circului postapocalipic de interminabilă tranziție. Printr-o întorsătură perversă a istoriei, prostia, lașitatea, corupția, parvenitismul, oportunismul desăvârșesc haotic forța distructivă a îndoctrinării sistematice d’antan.
Mircea Daneliuc nu poate fi la modă. Cineast subversiv, mazilit oficial în era ceaușistă, stă neclintit pe aceleași poziții nervoase, incomode, în noua eră a goanei după aur. Niciun alt scriitor român contemporan nu măsoară la fel de precis lipsa noastră de verticalitate și de maniere, apetența de a ne amăgi singuri, impostura endemică, nimeni nu redă în dialoguri atât de firești procesul tragicomic de imbecilizare colectivă prin intermediul televiziunilor de știri și cacofoniile pastoralei valahe dintre blocuri, corelând amuzant denaturarea limbii române cu defectele morale ale vorbitorilor. Arta lui Mircea Daneliuc, chiar și atunci când clocotește furios, protejează principii ferme, estetice, și etice. De aceea continuă să fie relevantă. Pentru cine mai este relevant azi Milan Kundera, de pildă? Cu siguranță nu pentru mine. Spre deosebire de majoritatea colegilor mei de generație, ca să nu pomenesc de generația părinților noștri, i-am detestat ficțiunea snoabă instantaneu. Kundera și-a adus contribuția la perceperea comunismului drept joc intelectual șic, sexy, nu numai în Occident, dar și, culmea, după Cortina de fier. Mircea Daneliuc nu are, din nefericire, faimă internațională, însă nu-l văd pozând în scriitor domestic ori susținând ideologii cochete ca să câștige capital de simpatie. Să nu uităm, a fost dispus să-și plătească noncoformismul cu propria carieră.
Prozele sale scurte se multiplică din ce în ce mai bine. Volumelor excepționale de povestiri Băiatul fără sprâncene (2012) și Dulci meleaguri (2016) li se adaugă acum încă șase piese de înaltă tensiune. Atâta vreme cât România își va continua deriva, iar în viețile noastre de zi cu zi ne vom prinde în aceeași horă de balamuc, nici Mircea Daneliuc nu va rămâne în pană de inspirație. O serie întreagă de aluzii te face să simți că prozele din Cele mai tâmpite momente (Polirom, 2018) s-au copt în anii de după tragedia de la Colectiv, că intrigile sunt contemporane cu scandalul dezinfectanților Hexi Pharma, investigațiile DNA și cu masacrarea legilor justiției de către guvernarea PSD, dar politica dă climatul ficțiunilor, fără să fie, cel puțin până la ultima nuvelă, subiectul privilegiat. Daneliuc imaginează drame de familie, spaime de senectute, peripeții de emigranți, schițe melancolice, fiecare în parte plină de haz și amară totodată. Le rotunjește cu câte o întorsătură de situație aporetică, de vreo două-trei ori adăugând sugestii vag fantastice, de efect.
Anatol și Despina, soții pensionari din „Așteptând un agent principal” au în grijă ghivecele cu marijuana ale fiului Răducu, plecat cu treburi de serviciu la Pașcani. Mama îi deretică prin apartament și uită deschis geamul boxei unde, sub un sistem avansat de irigație, se dezvoltă culturile clandestine. Firește, cineva toarnă la Poliție, iar fiul intră la zdup, protejându-și părinții. Povestea abia începe. Stimulați de spiritul întreprinzător al lui Răducu, bătrânii dețin la rândul lor propria plantație, în apartamentul lui Ghimpu, congener și vecin de la etajul superior. Strategiile inventate de doamna Despina ca să facă trafic cu iarbă la piața de flori, pentru un spor de pensie, marchează tot atâtea imprudențe, concepute asemenea unor gaguri. Anatol, consoarta și Ghimpu respectă codul onoarei. Nu se trădează unul pe celălalt decât involuntar, deoarece la vâsta lor nu țin minte ce anume trebuie să spună, și ce nu. Rămas singur cuc după ce partenerii de viață și de afaceri ajung în penitenciar, hărțuit de agentul suspicios care nu crede în neimplicarea lui, Anatol se simte vinovat în libertate. Cumpără două căzi de plastic pentru florile din casă, improvizează fitiluri dintr-o pijama veche, se mută pe balcon și, băgându-și picioarele în apă, așteaptă ca osmoza să-l transforme într-un soi de spalier botanic. Povestirea se deschide cu o aprinsă dezbatere televizată pe tema resemnării din balada Miorița, și tocmai interpretarea christică propusă de unul dintre inivitații la talk show justifică parodierea cu tâlc metafizic a bine-cunoscutei credințe indigene în comuniunea românului cu natura.
Așteptarea, pregătită meticulos în povestirea despre pensionarii traficanți – forfota geriatrică și certurile umorale dintre soți se estompează treptat până rămânem prinși exclusiv în lianele reflecțiilor unui Anatol blajin, solitar, împăcat cu sine –, se regăsește ca motiv principal în „Boabele unei păstăi” și în „Pe întuneric, cu ochii la ceas”. Protagonista în vârstă, bolnavă, din prima povestire are o teamă paralizantă de marea trecere. Ca să-și exorcizeze anxietatea, hotărăște să se prefacă moartă în prezența Retei, femeia angajată de fiu să o îngrijească. Farsa morbidă primește conturul real invocat. Bărbatul din cealaltă proză ajunge acasă, încearcă să remedieze centrala termică defectă, trece la mustață pe lângă o explozie, și apoi, relaxându-se în sufragerie, cu ochii pe ceas în așteptarea soției, încearcă să înțeleagă prin ce miracol a scăpat teafăr. Dar oare chiar a scăpat? Personajele sunt într-un limb, nici vii, nici moarte. Pur și simplu, nu au încotro s-o apuce. Mircea Daneliuc răsucește logica evenimentelor pe banda lui Möbius. Deși moartea constituie o certitudine, precepția subiectivă a propriei dispariții rămâne întotdeauna neclară. Detaliile – gesturile precipitate și sporovăiala îngrijitoarei, respectiv descrierea apartamentului și muțenia rău-prevestitoare a ceasului oprit – ne distrag atenția de la felul cum posibila lume de dincolo o dublează prin înghețare pe cea de aici.
Tatăl din „Cele mai tâmpite momente”, profesor de sport convertit la taximetrie, regretă bătaia aplicată fiului său în urma poznei groase: băiatul, provocat de participanții la un joc online din categoria Balenei albastre, a dus o grenadă dezamorsată la școală. Presa gonflează situația, prin urmare, când pornește radioul mașinii și ori de câte ori ia un client, bărbatul nu aude decât boscorodeli despre teroristul de la Rebreanu. De parcă n-ar fi destul, oamenii colportează și zvonuri privitoare la corupția fostului profesor, căci, nu-i așa, așchia nu poate sări departe de trunchi. Daneliuc concentrează stresul părintelui într-o tăietură de la bărbierit, ce atrage privirile și stârnește comentariile interlocutorilor. Cum un necaz nu vine niciodată singur, taximetristul face un accident minor pe trecerea de pietoni, pentru care nici măcar nu e în totalitate vinovat.
În aceeași relație dintre amănuntul insignifiant, dacă-l tratezi separat, și situația generală stânjenitoare, relație obținută prin hiperbolă, rezidă comicul savuros al aventurii americane din „Vrabia”. Naratorul emigrează în Statele Unite, iar soții Adrian și Ella din New York se oferă să-l găzduiască până își găsește de lucru. Cu toții cunoaștem măcar un caz similar de întrajutorare românească terminată prost. Amintirile din tinerețe se consumă după o vreme, apartamentul din Manhattan, pus inițial generos la dispoziția camaradului de armată regăsit, se dovedește prea mic, iar dimineața, din baie, iese afară un iz în plus. Simțitor, imigrantul coboară la bistroul de peste drum dacă fiziologia o cere, strânge lucrurile după el în casă, ba chiar are grijă să curețe de pe geamuri găinațul unei vrăbii buimace. Pasărea perseverează, amabilitatea gazdelor se diluează în nerăbdare, iar musafirul harnic nu înțelege de ce nu-i sunt apreciate eforturile și de ce-l supără pe Adrian până și felul cum își lasă cămașa pe scaun. Vernaculara îngroșată de englezisme și atmosfera newyorkeză – femeie de serviciu asiatică, chelner afro-american, muncă necalificată la o fabrică de pungi din Brooklyn – scot în evidență inadecvarea celor trei români pe sol străin.
„Cu ferestrele bine închise”, nuvela de peste o sută de pagini care încheie volumul, ranforsează treaptă după treaptă paranoia personajului principal, deranjat de o problemă de bun-simț: un miros urât îi pătrunde în casă. În România știm prea bine că ar putea fi canalizarea, o conductă spartă pe stradă (a câta oară?), tomberoanele, conaționali năspălați, rable poluante și câte și mai câte. Miasma se răspândește cu forță pestilențială, dar nimănui nu-i pasă. Se trântesc geamurile, și cam atât. Domnul Doru Pop, șaptezeci de ani, divorțat, are ghinionul să fie sensibil. Susținut moral de Marieta, o iubită din tinerețe, pornește un război personal împotriva mirosului infect. Alegorie fulminantă, deghizată în proză realistă, despre teoria conspirației și toate tipurile de mizerii românești, nuvela înșurubează lipsa de igienă personală și nesimțirea cetățenilor în aspectul general al spațiilor noastre urbane, iar în peisajul imund al politicii autohtone răsucește satiric burghiul afacerilor mafiote cu dubioasele gropi de gunoi controlate de baroni. Întrucât îi arde de mici revoluții, Doru Pop își vede propria viață îngălată de pestilență: cei din jur îl percep drept sursa duhorii, autoritățile îl acuză de instigare la protest, iar fosta nevastă, o săsoaică arivistă, spală bani folosindu-se de statutul nebulos al rampei de la Strehaia. Structurată cumulativ spre un deznodământ apoteotic – se înmulțesc nu doar reziduurile și necazurile protagonistului, ci și referințele culturale (într-o zi cu soare, Doru Pop stă pe bancă în parc ca Humbert Humbert printre nimfete, până când putoarea importunează poetica privirii) – „Cu ferestrele închise” este comedia neagră unde paranoicul, singurul cu care poți empatiza, preia rolul Cassandrei.
Personajele lui Mircea Daneliuc trec într-adevăr, ca noi toți, prin cele mai tâmpite momente, dar măcar literatura română câștigă cu acest volum șase momente faste.