Alte filme:

 

CELE CE PLUTESC

Ziarul: Scrisul Romanesc Nr.1(77)
Autor: Timotei Ursu
Data: ianuarie 2010

 

O vrednică acţiune rezultată din colaborarea cineaştilor cu Institutul Cultural Român scoate în lume la vedere − dincolo de noianul de premii obţinute în ultima decadă la cele mai notorii festivaluri cinematografice internaţionale − o parte a producţiei naţionale de film. Un destin ciudat face ca produsul talentului debordant demonstrat de Noul Val al filmului românesc să fie cu mult mai apreciat în străinătate decât pe „Piaţa cinematografică românească“, acolo unde cinematografele – devenite proprietăţi particulare ale unor indivizi care nau nici în clin nici în mânecă cu arta ecranului – se zbat prăfuite, îngheţate, transformate în săli de nunţi, botezuri şi săli de joc, oscilând între pânza de păianjen şi faliment.
O recentă vizită în România mi-a demonstrat că numărul spectatorilor de film românesc (în urmă cu treipatru decenii totalizând sute de mii şi milioane de „intrări“!), se reduce acum la... o mână de disperaţi fanatici trecuţi pe lista „animalelor pe cale de dispariţie“ (dar fără protejarea impusă pentru acelea!) ...Altfel, un amic din Timişoara, în urmă cu ani, cinefil învederat, mă priveşte lung-lung şi cam încurcat după ce îl întreb dacă a văzut Moartea Domnului Lăzărescu. Nu, nu l-a văzut, dar ştie că „..a luat nişte premii“. Unde? Nu contează. Nu-i vine să creadă că filmul a fost cumpărat şi-n America...
Probabil şi în alte mari oraşe ale lumii (nu numai la festivaluri!) filmele româneşti sunt aplaudate. La New York colaborarea bună cu cinematograful „Tribeca“, gazdă anuală a unui merituos „Romanian Film Festival“ – dar chiar şi cu prestigiosul „New York Film Festival“ − deschide fereastra unui real interes pentru filmul din Carpaţi. Este o continuare organică a unui curajos început: în 1998 Carmen Firan, − pe atunci director de programe al Centrului Cultural Român din cel mai mare oraş american − a „îndrăznit“ să organizeze un prim şi foarte reuşit „Festival de Film Românesc“.
Azi, succesiunea anuală a filmelor româneşti la „Tribeca“, uneori la „Columbia University“ şi – din când în când − la „Lincoln Center“ oferă ocazia unei reale cântăriri a drumului parcurs de „tinerii“ cineaşti români în această primă decadă a noului mileniu. Un ciorchine de prestigioase premii internaţionale, ba chiar şi contractarea câtorva filme în circuite de distribuţie, au subliniat numele unor cineaşti români din noua generaţie, cum sunt Nae Caranfil ( vezi Filantropica, 2001), Cristi Puiu (Moartea Domnului Lăzărescu, 2005), Cristian Mungiu (4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile), Corneliu Porumboiu (cu al său excelent 12.08 la Est de Bucureşti) sau regretatul Cristian Nemescu (California Dreamin).
Am văzut şi producţii mai puţin convingătoare cărora o stufoasă campanie de presă încerca − de florile mărului! − să le acopere goliciunea, pastişa sau artizanatul primitiv; realizatorii acestora (Tudor Giurgiu, Cătălin Mitulescu şi alţii – pe care greu îi va scoate istoria din categoria „etc.“! − mai au de gâfâit serios pe scările către soclurile meritului. Acolo, pentru a ajunge, nu e suficientă doar sârguinţa).
Nu-i mai puţin adevărat că semne de întrebare ridică şi evoluţia contradictorie a unor creatori creditaţi poate prea repede cu încântarea spectatorilor: după acel excelent poem tragic închinat convulsiilor Revoluţiei din 1989 (Hârtia va fi albastră), Radu Muntean – un regizor format, la urma urmei, în Occident! − a „scos“ în 2008 un film total insipid, Boogie, a cărui principală marcă este vulgaritatea exasperantă. Nici Cristian Mungiu, cu filmul său „vagon“ (Amintiri din epoca de aur, 2009), nu reuşeşte să obţină mai mult decât ridicări din umeri şi din sprâncene. Reluarea în proiecţii publice a filmului Marfa şi banii – un film de început, plin de stângăcii, în pofida unei ambiţioase „mize sociale de actualitate“ – nu-i face niciun serviciu lui Cristi Puiu, cel sărbătorit pe drept cuvânt pentru Moartea Domnului Lăzărescu.
La rândul său, după impresionanta demonstraţie de talent, de vigoare şi inteligenţă din 12.08..., Corneliu Porumboiu face cu siguranţă un pas înapoi, odată cu noul său film Poliţist, adjectiv, trenant, chiar plictisitor; şi asta în primul rând pentru că miza acţiunii este, pe cât de minoră, pe atât de artificială. (Rămâne însă o caracteristică cvasicomună a acestor încă tineri regizori ai Noului Val românesc şi anume sfera extrem de limitată din care se inspiră: urâtul lipsit de perspectivă, „cenuşiul românesc“, sărăcia materială dar şi morală a mediului social în care evoluează personajele, explorarea veristă − şi din păcate, nu odată, vulgară − a cotloanelor murdare: ele nu pot fi ignorate, sunt − din păcate − parte a realităţii cotidiene; dar prin repetiţia cu valoare de regulă şi mai ales prin filmarea lor în primplan, prin sublinierea lor ostentativă, riscă să se transforme din context în obiectiv al operaţiei pretins artistice. Şi e păcat: şocat şi alertat de aceste prime „filme româneşti din altă lume“, spectatorul − inclusiv cel din marile festivaluri internaţionale − va sfârşi prin a se declara obosit şi sătul de urât!). Poate că, în pofida laurilor câştigaţi la mari festivaluri şi în ciuda foamei noastre de recunoaştere internaţională, e prea devreme să-i declarăm răsunător pe componenţii acestui real „Nou Val“ de cineaşti români drept... semizei?!...
... Din fericire, un binevenit DVD mi-a adus pe ecranul televizorului o seară de zile mari: cel de-al şaptesprezecelea (dacă am numărat bine?) film de lungmetraj semnat de Mircea Daneliuc: Cele ce plutesc (2009).
Daneliuc nu mai e doar un „regizor de film“. El e o veritabilă emblemă. Este incontestabilul purtător de stindard al unei generaţii noi de cineaşti care, în urmă cu trei decenii, a pus barieră între lumea „făcătorilor de filme“ la comanda propagandistică din România comunistă şi noua lume, cea a unor creatori dedicaţi explorării viitorului posibil. Nu trebuie să ne surprindă acţionarea prin negativare: aceasta nu era altceva decât un alterego al speranţei. Mircea Daneliuc a fost − cel puţin în filmele pe care i le cunosc − un permanent răzvrătit. Răzvrătirea înseamnă intuirea unei alternative. Duşmanul lui Daneliuc – „Omulcaretrageînjos“ − nu se vede; dar prezenţa lui, bine mascată de evoluţia fascinantă a unor personajebisturiu, este omniprezentă. Îl simţi, îl ştii, aşa cum simţi bolnavul doar văzând sala de operaţie şi chirurgii careşi trag pe degete, atent, mănuşile. Omulcaretrageînjos are, în orânduirea „socialistă“, chipul şi amprenta inconfundabilă a orânduirii înseşi. Fie el meschinul „om de tip nou“, ticălosul soţ al eroinei − niciodată văzut pe ecranul filmului său de debut, Cursa, 1975; fie acesta fiorosul cenzor comunist al conştiinţei, gata să-şi impună inclusiv prin crimă împlinirea, în Ediţie Specială, 1978; (nu vă lăsaţi amăgiţi: situarea acţiunii în „perioada dinaintea instaurării comunismului în România“ era un simplu subterfugiu; protestul împotriva cenzurii rămâne obiectivul filmului şi tocmai asta explică furcile caudine prin care a trebuit să treacă Ediţie Specială până să ajungă la spectator!).
De la Vânătoarea de vulpi (1980) şi până la Iacob (1988), trecând prin tulburătoarele alegorii din Croaziera şi Glissando, se adună un deceniu de răzvrătire a lui Daneliuc, nonconformism urât până la exasperare de cenzura comunistă, gelozit de colegii gata să semneze pactul cu diavolul, dar onorat salutar de o critică încântată de perspectiva unui dialog subtil cu ziua de mâine; şi, mai ales, salutat cu entuziasm de un public românesc cu mult mai treaz şi mai conştient de adresa „nuanţelor“ decât ar fi dorit groparii artelor româneşti...
Când, în 1994, am văzut la New York teribilul film al lui Mircea Daneliuc Patul conjugal, în care „Omulcaretrageînjos“ avea aparent chipul securistului devenit „particular şi proprietar“, am înţeles că setea de alegorie a regizorului nu s-a potolit; iar imaginea finală (atrag atenţia asupra acestor „imagini finale“ uluitoare prin forţa de sugestie în toate filmele lui Daneliuc!), acea perspectivă sinistră a unei Românii a viitorului: pustie şi locuită de dezaxaţi, am înţeles că nu e deloc un act de demoralizare ci, − dimpotrivă! – un teribil avertisment, o goarnă sunând „trezirea, până nu va fi prea târziu!“. Deoarece „Omul rău“ nu era, ca de obicei, cel de pe ecran: Omulcaretrageînjos era, potrivit manifestului autorului, cel din... sala cinematografului, de pe stradă, din oraşele şi satele României, cel gata să pretindă că a obosit, cel ce se plânge că presupusa Revoluţie l-a epuizat şi că − pe mai departe – „...fie ce-o fi, cum ne-o fi norocu’“!... Noul adversar al lui Daneliuc, noul duşman de moarte pentru învingerea căruia merită să trăieşti, a devenit inerţia, nepăsarea, indolenţa semenilor săi.
Acum − cu o „notă la zi“, iată un film de acută actualitate: când, după acolada a încă două decenii, România dă să intre în Lumea Europei împingând în faţă, drept front identitar, tocmai ce are mai slinos, mai murdar, mai dezonorant, tigrul Daneliuc izbeşte şi muşcă încă odată, năucitor: Cele ce plutesc... (2009) nu e deloc un film care se încheie în sala de proiecţie. Îl iei cu tine. Îl duci acasă. În suflet. În minte. În visuri. Te chinuie, te perpeleşte, te somează să răspunzi. Nam săi povestesc subiectul. Da, are un subiect, şi încă unul captivant, dens, tensionat. Excelent jucat, filmat cu o pricepere care nu mai are nevoie de laude. Dar nu rememorarea subiectului o aşteaptă regizorul, şi nu laudele; ci răspunsul la întrebarea pe care speră so luăm cu noi. Acasă. În suflet. În minte.
La o privire superficială am putea crede că ceea ce are în comun Daneliuc cu mai tinerii regizori din „Noul Val“ ar fi explorarea aceleiaşi tematici: urâtul românesc, lada de gunoi a societăţii actuale. Nici pomeneală. E adevărat că el cântă pe aceleaşi coarde pe care şiau câştigat acum notorietatea Mungiu, Cristi Puiu sau Porumboiu. Dar melodia lui e numai a lui: proprie şi inconfundabilă. Dacă acest „experimentat regizor, realizator al şaptesprezece lungmetraje“ are cu adevărat ceva în comun cu ei, atunci acel ceva este tinereţea spiritului, răzvrătirea. Şi în plus: înţelepciunea. Măiestria uimitoare. Şi, poate pentru prima dată după debutul său din urmă cu treizeci şi cinci de ani, − duioşia. Chiar aşa, mascată de sprânceana încruntată. Şi de lacrimă.
...Dacă nu se vor ridica din nou, din neguri, vrăjitoarele, şi diavolii, şi zmeul cel rău, prevăd că Marele Premiu din vara acestui an va sosi pe adresa lui Mircea Daneliuc. Dar bine-ar fi, zic eu, ca tot românul să ştie – barem cu un ceas mai devreme – pentru ce anume primesc lauri regizorii români de film...

[Prezentare] [Filme] [Literatura] [Regie de teatru] [Interviu]