CELE CE PLUTESC

Ziarul: Rev. ORIZONT Autor: Alexandru Budac Data: 2009-11-29

ZODIA CÂINELUI


Nu este obligatoriu ca un remarcabil cineast să fie şi un virtuoz al scrisului (Bergman, de pildă, se numără printre puţinii regizori ce au dedicat textului şi imaginii aceeaşi grijă perfecţionistă). Când acest lucru se întâmplă, când o minte creatoare găseşte o dublă manieră de a ne provoca emoţii, admiraţia noastră trebuie să sporească pe măsură.

Ca orice artist care se respectă, Mircea Daneliuc nu confundă mijloacele de expresie ale filmului şi literaturii, deşi le permite să flirteze îndrăzneţ. Dacă vă aşteptaţi ca subtitlul ultimei sale cărţi, Variaţiuni pe tema unui scenariu, să vă conducă la script-ul recentului film al regizorului (din păcate, n-am reuşit încă să-l văd), o să fiţi surprinşi şi mai nepregătiţi de asperităţile unui roman nervos, de montajul iscusit al unei intrigi violente şi de culorile întunecate ale unei lumi ce ne este, din nefericire, atât de familiară. Pentru mine, Cele ce plutesc a fost una dintre puţinele surprize plăcute din proza românească a acestui an.

Vasile Rabdan şi soţia sa, Iuliana, sunt un cuplu de imigranţi din Italia. Mediatizatul caz Mailat şi lanţul de violuri asociat cu taberele de români îi fac să se rateze printre străini şi chiar să se despartă. Cel puţin, asta le place lor să creadă. Toate deciziile sunt luate într-o permanentă stare de hăituială. Au mereu nevoie de bani, de locuinţă, de hrană. Frica de eventualitatea unei reîntoarceri în România învinge decenţa, gelozia, normele de igienă, orice brumă de demnitate, dar şi umilinţele îndurate din partea unei populaţii italiene tot mai xenofobă, chit că nici românii nu se tratează unii pe alţii cu mănuşi. Într-un conflict de bar, Vasile stabileşte până şi o ierarhie a insultelor. „În special treaba cu zingari, ţigani – ne lăsaţi !, e mai greu de îndurat; cea cu milogii, aşa şi aşa.” Ambii soţi au firi pragmatice. Iuliana vrea cetăţenie. Prin urmare, se încurcă în acelaşi timp cu instalatorul polonez Tadeusz şi cu bătrânul libidinos Grazzini, al cărui rasism se dovedeşte a nu fi pe măsura libidoului său. Rabdan îşi doreşte o afacere profitabilă. Dacă italienii încep să se apere de români, ei bine, el le va furniza exact ceea ce le trebuie. Sisteme de alarmă ? Aş ! Câini de pază antrenaţi să sară la beregatele răufăcătorilor. Pentru asta însă, are nevoie de linişte, de dulăi, de lovele ca să-i crească şi să-i instruiască şi de un loc unde să nu fie permanent legitimat sau luat la întrebări. Nu vede decât o opţiune. Se întoarce singur acasă, la Severin, cu mâinile chircite pe volan din cauza hipocalcemiei şi cu amintirea carnaţiei Iulianei înaintea ochilor minţii. Se stabileşte într-un cătun pitoresc, pe malul Dunării. Construieşte rapid o baracă şi mai multe cuşti. Lucrurile par să meargă strună. Poliţistul din zonă poate fi lesne mituit, căţeii cumpăraţi de la un ungur se fac mari şi ascultători, primii clienţi nu întârzie să apară, iar locul se dovedeşte ideal nu doar pentru dresaj, ci şi pentru agricultură. Logica lui Vasile este pe cât de elementară, pe atât de lipsită de cusur: „Dacă totul mergea cum se cade, aici s-ar chema c-o să iasă o bostănărie. Bostănărie cu pepeni. Pepeni la porci; porci la câini; câinii la italieni...Lanţul trofic.” Când lângă el se instalează, în răsunet de manele, o şatră de ţigani repatriaţi, şatră ce creşte de la o zi la alta (poliţistul Gotcă, un bun cetăţean al UE, nu face discriminări dacă vine vorba de mită), Vasile înţelege că liniştea lui a luat sfârşit. Mai mult, printre vecinii nepoftiţi o zăreşte pe Marga, o fetişcană care n-arată rău deloc. Riscurile sunt mari, dar Vasile nu e, de felul său, fricos.

Cele ce plutesc urmează regulile unui noir sută la sută românesc. De altfel, inclusiv coperta inspirată a volumului mi-a amintit de posterele filmelor de gen. Poliţiştii nu au trenciuri elegante şi nici faimoasele fedoras trase pe ochi, dar, deşi asudă greu sub chipiuri, rămân la fel de corupţi. Detectivii nu identifică urmele pneurilor vreunui Cadillac pe Sunset Boulevard, însă ştiu foarte bine cum se ia o amprentă de tractor din rigolele unui drum de ţară. Nu gloanţe slobozite din pistoale Smith & Wesson străpung parbrizele maşinilor în noapte, pentru că, la răzbunare, un pietroi poate fi o armă la fel de letală. Femeile nu fumează ţigări scumpe şi nu aşteaptă potenţiale victime în cluburi de jazz, întrucât au nevoie în primul rând de un acoperiş deasupra capului, de mâncare şi, eventual, de un dram de tandreţe. Cu toate acestea, ele rămân fatale pentru bărbatul care le cade în plasă, şi au o putere de a-l împinge la gesturi necugetate ce nu trebuie subestimată. Daneliuc mizează pe reacţiile imediate ale personajelor, pe suspans, dialoguri, argou şi pe evitarea oricărei lecţii de etică. Lumea surprinsă în roman este sordidă, feroce, revoltătoare. În schimb, stilul şi forţa cu care ea ni se livrează sunt ale unui veritabil auteur, în toate sensurile cuvântului.

Episoade scurte, cu tranziţii şi tăieturi temporale ce trag cu ochiul la montajul cinematografic aduc alternativ în prim-plan personajele şi acţiunile lor, conform unei logici menite a nu lăsa tensiunea să piardă din intensitate. Cearta dintre Vasile şi Iuliana, care deschide romanul, reverberează în deciziile bărbatului privitoare la dresaj şi alegerea cătunului izolat. Starea de spirit a instructorului se transmite câinilor, permanente membrane sensibile între fiinţele umane, ele însele tot mai animalizate. Conflictul din interiorul şatrei trece de gardul ogrăzii bine păzite a lui Vasile şi se transformă în încordare interetnică. Jocurile dubioase ale poliţiei şi atitudinile oscilante ale sătenilor se adaugă acestui cocktail şi începi să realizezi că, de fapt, urmăreşti înlănţuirea evenimentelor cu viteza flăcării ce mistuie un fitil. Odată comisă prima crimă, celelalte devin un soi de sport. François Truffaut definea suspansul drept „modalitatea poetică destinată sporirii emoţiilor şi accelerării bătăilor inimii”. În locul spectatorului, vizat de regizorul francez, eu voi pune cititorul, şi păstrez definiţia, perfect valabilă în contextul creat de Mircea Daneliuc.

În paralel cu dresajul tot mai crud al câinilor, are loc şi dresajul lui Vasile, un bărbat dur, cu un singur loc vulnerabil în armură: femeile. Doar lor nu le poate refuza nimic. Îi intră-n baracă respectând parcă un corolar al teoremei sale favorite: „a dresa nu înseamnă a domestici.” Scenele de sex au o intensitate filtrată prin expresivitatea minimalistă. Deci, sunt convingătoare. Când vedem, împreună cu protagonistul, că ispititoarea Marga învaţă pe ascuns să domolească furia animalelor, o bănuim de gânduri necurate, însă, deşi nu există în carte personaje negative ori pozitive, intenţiile fetei nu pot fi apreciate corect cu prejudecăţi. Nu prea avem acces la interioritatea personajelor. Ele sunt mânuite, în egală măsură, de pulsiuni şi de un păpuşar nevăzut. Naratorul îşi face simţită uneori prezenţa, printre discuţii. Îl simţi la pândă. Vorbeşte altfel. Uneori, ţi se adresează direct, doar pentru a-ţi spune că nu ştie ce urmează să se întâmple. Nici măcar el nu-şi asumă responsabilităţi. Dialogurile reprezintă punctul forte al cărţii. Sună firesc. Argoul nu se reduce la denumirea neaoşă a organelor genitale. Regionalismele, erorile de gramatică, mixul lingvistic (română, italiană şi ţigăneşte), comenzile de dresaj formează un întreg coerent, natural. Experienţa scenaristică are aici un cuvânt de spus. De altfel, e de notorietate convingerea lui Mircea Daneliuc, potrivit căreia un regizor trebuie să ştie să scrie.

Încă un detaliu. Occidentul continuă să rămână prezent şi după plecarea din Italia. Pe Dunăre plutesc neîncetat obiecte inutile, culese de puştiul Zidan, un colecţionar înveterat al bucăţilor desprinse din lumi diferite ce se descompun fiecare în ritmurile proprii. Undele apei îşi vor dezvălui câteva dintre taine.

Aşadar, stil, bestii, acţiune, pasiuni neînfrânate şi un final dinamită care anihilează orice morală. Nu pot decât să spun...chapeau !