BAIATUL FARA SPRANCENE

Ziarul: Rev. ORIZONT Autor: Alexandru Budac Data: iulie, 2012

PESTELE CEL MARE

Prozele lui încep abrupt, fără precizări obosite privitoare la loc, timp, biografii. Eşti aruncat cu tupeu în intimitatea unor personaje, iar vocile şi zigzagul cronologic îţi dau fix atâta informaţie cât să te lămureşti cu cine ai de-a face. Restul se aranjează de la sine. Caut precursorii, preţ de o pagină mi se pare că-i pot numi, apoi îmi dau seama că frazarea şi dialogul ţin exclusiv de nervozitatea stilistică supraturată şi de un perfecţionism străin mai tinerilor scriitori contemporani, români şi occidentali, deopotrivă. Nu imită pe nimeni. Prolific, creează în serie personaje interesante, variate. Încerc să ghicesc autorul îndărătul lor, şi ezit de fiecare dată. Cosmopolitismul nu-l tentează. Aparţine exclusiv acestei culturi, căreia îi cauterizează imaginativ relele şi îi denunţă statura pitică, fără să fie provincial, otrăvit ori blazat. Furios, da. Furia îi menţine creativitatea la parametri optimi. Luciditatea îl ajută să obţină ordine artistică din haosul mentalităţilor noastre şi din catastrofe sociale. ADN-ul poveştilor pe care ţi le spune se dovedeşte de fiecare dată românesc, în sensul în care ADN-ul povestirilor lui Cehov e rusesc. Deşi îl inspiră momentul prezent, evenimentul de curând mediatizat, zvonul stradal, dramele locale, proza impresionează printr-un grad considerabil de universalitate.
Mircea Daneliuc a debutat literar în 1997, adică la o vreme când era deja de mult un auteur consacrat şi ar fi putut să-şi savureze succesul samizdat şi controversele de odinioară. Oricine a urmărit atent şi pasionat carierea cineastului îşi poate da iute seama de ce establishment-ului nostru cinematografic îi creşte tensiunea când îi aude numele. Doar trăim în ţara unde excelenţa – anomalie ce trebuie numaidecât extirpată prin ignorare şi sabotaj – înveninează. Mi se pare însă şi mai suspectă receptarea reţinută a cărţilor lui Mircea Daneliuc din ultimii ani. Într-un deceniu şi jumătate el a publicat şapte romane, trei volume de teatru şi două de proză scurtă.
Am afirmat cândva că nu avem un roman al comunismului. Dar pe atunci nu citisem Pisica ruptă, carte ce ar trebui urgent reeditată. Ficţiune autobiografică dezlănţuită, debutul lui Mircea Daneliuc asmute într-un standoff ambiţiile artistice şi regimul totalitar, pasiunea şi cea mai sinistră formă de conformism, înverşunarea de samurai la masa de montaj şi abominabila cenzură, anii de dinainte şi de după „Rrevoluţie”, cum o numeşte autorul. O piesă unicat despre preţul pe care trebuie să-l plăteşti când nu te înmoi la compromisuri. Final sublim, deşi dureros ca un tatuaj pe inimă. Nu mă mir că Pisica nu intră în topurile noastre literare. Dar Ora lanti ? Şi Cele ce plutesc ?
Cu Băiatul fără sprâncene. Nuvele şi alte proze scurte (Nemira, 2012), Mircea Daneliuc stabileşte categoric, alături de Răzvan Petrescu, standardele genului scurt. Mi se pare aproape imposibil să mai rămână loc pentru altcineva. Amândoi scriu despre România cu o singură certitudine, şi anume că pot folosi ce are limba mai bun pentru a descrie o lume întoarsă pe dos. Adevăratul verdict privitor la neam şi la ţară, EKG-ul naţional, în cărţile lor trebuie căutate. Dar, sub aspect stilistic, cei doi sunt ca zodiile incompatibile. Răzvan Petrescu, mai introspectiv, poetizează funebru şi alternează cu umor monologul şi fluxul dialogal contrapunctic. Viaţa cotidiană transgresează pe alocuri plaja fantastică. România primeşte atunci aspectul unui ţinut swiftean, de unde doctorul Gulliver ar fugi numaidecât. Pe o plută din peturi. În schimb, Mircea Daneliuc pulverizează caractere în jurul său, stăpâneşte magistral stilul liber indirect, farsa lugubră, palma realistă aplicată usturător peste ochii rătăciţi în zare. Fără iluzii, fără fasoane intertextuale. Se vor găsi purişti care să spună că scriitorul găseşte surse de inspiraţie într-un univers sordid, de parcă peisajul din jurul nostru ar fi Edenul retrocedat. Personajele lui Daneliuc sunt monştrii comici, ofensatori tocmai pentru că recunoaştem asemănările de familie. În cele douăsprezece proze din Băiatul fără sprâncene, el adună perechi într-o arcă valahă. Râzi ştiind că vine potopul şi că, odată apele retrase, nebunii vor supravieţui şi vor mânca porumbelul cu tot cu crenguţa verde din cioc.
Mircea Daneliuc scrie cele mai bune dialoguri pe care eu le-am citit în literatura română. Forţa inventivităţii lui lingvistice mă surprinde la fiecare nouă carte. Argoul e aşa de colorat, încât mă întreb uneori dacă autorul chiar a auzit anumite expresii sau le-a născocit ca să ajusteze felul de a fi al câte unui protagonist. Nu găseşti doi vorbitori cu acelaşi vocabular. Electricianul, adolescentul de la periferie, omul legii, securistul, moderatorul tv, mecanicul auto, magistratul, soţia infidelă, studentul din anii comunismului se exprimă aşa cum le cere profesia, mediul, simţul moral, capriciul ori epoca. Sigur, multe dintre personaje sunt vulgare, dar proza, niciodată, pentru că Mircea Daneliuc păstrează distanţa faţă de caracterele imaginate. Nu le îngăduie să fie previzibile sau caricaturale. Câteodată poţi bănui îndărătul lor modelul inspirator, însă la final ele aparţin ficţiunilor. Toate intră-n scenă ca nişte nude (uneori în sens literal) produse ale naturii. Autorul are un îndelungat exerciţiu în arta reprezentării naturale. De exemplu, pe când lucrau la Proba de microfon, regizorul şi actorii repetau pe stradă, iar dacă atrăgeau atenţia trecătorilor însemna că jocul nu fusese suficient de firesc şi trebuia reluat. Iată trăsătura specifică şi scriitorului Daneliuc. Poveştile lui se referă exclusiv la viaţă – la emoţii, vicii şi relaţii interumane imediat recognoscibile. Pastişa, împrumutul aluziv, preţiozitatea simbolică nu-l interesează. Scrie cu mână sigură o proză asumat bărbătească, idiosincratică, aspră, scandalos de amuzantă. Aşadar, un pol al expresivităţii îl constituie oralitatea. Celălalt e onomastica.
În Băiatul fără sprâncene îi cunoaştem, printre alţii, pe Virgil Eşanu, Viorel Chiliman, Dron Stelian, Tibi Borţun, Violeta Cipciu, Rareş Ghindaru. Ei ar fi putut fi, pe rând şi simplist, doar dirijorul român din Iaşi ajuns la New York, unde i se ascute simţul provincialismului, puştiul păduchios îndrăgostit „fatalmente” de profesoara de muzică, jandarmul gelos şi brutal, nu lipsit complet de romantism (autohton, cum altfel ?), căruia un pescar îi arată cum să se bucure de viaţă, beizadeaua cu BMW şi „piţi” pe scaunul din dreapta, tipa în ţinută office predispusă la aranjamente picante sau vedeta de talk show ce trece prea tâziu prin criza vârstei de mijloc. Mircea Daneliuc nu optează pentru satira aprigă, explicită, unde numele conţine deja statutul referentului. Preferă compoziţia de cameră. Mai întâi te familiarizează cu fauna, îţi asigură acea intimitate inconfortabilă de care nu te poţi totuşi desprinde întrucât te biruie curiozitatea, şi astfel înţelegi că eticheta onomastică este într-adevăr indispensabilă. Pur şi simplu, alt botez s-ar fi vădit inadecvat. Personajul şi numele nu formează o categorie sub umbrela căreia aduni un club. Înclinaţia teoretică lipseşte. Mai degrabă s-ar putea spune că Viorel Chiliman, băiatul ce-şi rade sprâncenele, şi Ticuţă, alt protagonist excitat, din „Prima pană”, sunt strănepoţii bucureşteni ai lui Ionică cel prost, în vreme ce Tibi Borţun etalează trăsăturile unui domn Goe din timpul celui de-al doilea mandat al preşedintelui Băsescu. Mamiţa are şi ea un upgrade. Iar „urâtul” conduce o Dacie.
Amărâţii, corupţii, frustraţii sexual, mahării stupizi, copiii (dez)abuzaţi, dar şi oamenii cumsecade (sau care ar fi avut şansa să-şi dovedească resursele de bunătate dacă s-ar fi născut în alt cotlon de lume) magnetizează imaginaţia lui Daneliuc. Întâmplările urmează direcţia impusă de câte un spin etic. Diferenţa dintre diagnosticarea unui viciu (aspectul moral) şi modul de reprezentare a viciului respectiv (abordarea estetică) e anulată fără menajamente. Traian, unchiul sexagenar din „Eseu despre plăcere”, îşi abuzează sexual nepoţica de şcoală primară, pe Rodica, ca într-o parodie dâmboviţeană a Lolitei – a dispărut poezia, a rămas doar pedofilia. Situaţie atroce narată cu haz drăcesc. Avocata din „Do ut des” funcţionează numai pe bază de şpagă, iar dacă trebuie să-şi lepede ţoalele de firmă ca să rezolve un caz, cu atât mai bine (scenă de sex dinamită !). Dar bărbaţii români nu poartă mănuşi de gentlemeni, iar clientul cu jalba-n proţap obţine greu suma cerută. Pentru studentul din „Ceaiuri reci” cantina constituie un poligon ideal de agăţat fete. E sigur pe el şi foarte viril, un atlet sexual: „Nu ştiu dacă s-a reţinut, sunt un tip care mă bucur de aprecieri, mă citeşti imediat, pun liniştit opt pe noapte.” Estet libidinos, ne oferă o taxonomie originală a formelor pe care le poate lua sexul femeii. Acum o vrea pe reţinuta Diana. În toate cele trei povestiri, imoralitatea personajelor le face atractive literar (abia aştepţi să vezi până unde merg), însă deznodământul te găseşte vulnerabil. E un pumn în plex. Râsul îţi îngheaţă pe buze.
 Savoarea prozelor stă în detalii. La începutul povestirii „43”, Petrişor se întoarce din oraş şi se aşază la computer după ce se spală pe mâini, de teama epidemiei de gripă. Meticulos în a valoriza o pereche de pantofi noi, dar prea mari, ajunge într-un târziu la priveghiul prietenului Mişu, întins pe masa din sufragerie. Studiază încălţările răposatului, îl deranjează felul în care lumânarea stă strâmb înfiptă în colac. Gesturile lui Petrişor aparţin unei sensibilităţi coerente. Sosit la Lincoln Center alături de instrumentişti dornici de shopping în Marele Măr, dirijorul Eşanu din „Paganini, nr.4” îl invită la concert pe un confrate celebru, convins fiind că acesta nu va apărea. Când maestrul rus stabilit în SUA îl onorează cu prezenţa, Eşanu se lasă pradă unei timidităţi iraţionale ce-i apare invitatului străin drept crasă impoliteţe. Întreaga tărăşenie va fi acoperită nu de Paganini, ci de simfonia sirenelor, într-un comic-amar bal al pompierilor. În „Balantine”, Marian îl învaţă pe Sorin Mihalache de la Agerpress cum să măsluiască un contor de electricitate, însă are impresia că trataţiile cu whisky de după sunt mai mult decât o prietenească recunoştinţă. Îl trage cumva Sorin de limbă ca să-i facă dosar la Secu ? Paranoia lui Marian sporeşte, atinge paroxismul, apoi vine Revoluţia, electricianul îl mai ajută o dată pe jurnalist, de data asta cu talente de traficant din vremea Prohibiţiei, iar anii ’90 îi vor aduce revelaţia. Clenciul povestirilor capătă contur pe măsură ce percepţia personajelor deformează sistematic, conform unor raţionamente contorsionate, însă, paradoxal, corecte, situaţiile în care ele se regăsesc.
În activitatea de critic există momente exuberante, când simţi că analiza şi verdictul devin secundare. Atunci scrii ca să împărtăşeşti. Aşa cum împărtăşeai în copilărie când dădeai peste o carte grozavă. Cum ar veni, ai o ambiţie curată. Mă gândesc adesea că, întâlnindu-mă cu proza lui Mircea Daneliuc, am prins peştele cel mare. Şi aş vrea ca experienţa mea de lectură să ajungă la cât mai mulţi.