Andreas Andrada

Ziarul: Rev. Orizont
Autor: Octavian Soviany Data:nr.06/2017

Cartea neagră a adolescenţei

Acum douăzeci de ani, după o prodigioasă carieră cinematografică, Mircea Daneliuc îşi făcea debutul ca prozator cu romanul Pisica ruptă (1997), care îl impunea de la bun început ca pe o voce de o reală originalitate, căreia unii comentatori i-au descoperit îndepărtate rădăcini celiniene. Convertindu-şi (aşa cum scria Ioan Groşan) sarcasmul cinematografic în sarcasm epic, Daneliuc se dovedea, printre altele, un portretist excepţional, un satiric dezabuzat, sensibil la grotesc şi absurd, înzestrat cu o rară ştiinţă a dialogurilor. Romanele care au urmat (Marilene, Strigoi fără ţară, Petru şi Pavel, Ora lanti – ca să menţionez doar cîteva titluri) nu au făcut decît să confirme aceste calităţi, completînd, fiecare în felul său, imaginea unui prozator care stăpîneşte iţele romanului la fel de bine ca şi pe acelea ale camerei de filmat şi a unui moralist oripilat de excrescenţele maligne ale naturii umane, pe care societatea românească actuală i le-a pus cu generozitate la dispoziţie.

Cel mai recent dintre aceste romane, Andreas, Andrada (Editura Tracus Arte, 2016), transpune, în cheia proprie a prozatorului, romanul adolescenţei, o adolescenţă a zilelor noastre, cinică şi total lipsită de idealism, cu droguri şi sex, cu „ieşiri la produs“ şi curse automobilistice nocturne pe bulevardele Bucureştiului, cu derută şi inadaptabilitate, lipsită de repere morale şi lipsită de repere în general. Desigur, fauna umană care populează cartea lui Daneliuc ne este întrucîtva familiară; o întîlnim din abundenţă la autorii ultimelor promoţii literare (mă gîndesc, bunăoară, la romanele Cristinei Nemerovschi); diferenţa este una de viziune şi de accent axiologic. În timp ce tinerii prozatori empatizează cu personajele lor şi le înfăţişează stilul de viaţă ca pe un act de sfidare la adresa establishmentului, perspectiva lui Daneliuc este cea a observatorului imparţial, care încearcă să redea „obiectiv“ filmul realului, fără empatie, dar şi fără resentiment. Deschiderea sa spre social este mai amplă: tribulaţiile adolescenţei sînt doar unul dintre aspectele ce caracterizează o societate bolnavă, în care răul moral circulă de la o generaţie la alta, metastazează, se răspîndeşte în toate organele corpului social şi e la fel de contagios ca şi SIDA. Anterioară maladiei trupeşti pe care personajele cărţii şi-o transmit unele altora e maladia morală, pe care cei tineri o moştenesc de la cei vîrstnici, care, la rîndul lor, sînt corupţi, lipsiţi de scrupule, preocupaţi exclusiv de căpătuială. Grija excesivă pe care le-o poartă progeniturilor face din acestea nişte fiinţe derutate şi lipsite de iniţiativă. Existenţa lor e una larvară, mimetică, stilul lor de viaţă e departe de a fi un act de sfidare, nici măcar nu pare a fi rezultatul unei opţiuni, e pur şi simplu imitaţia mecanică, mai mult sau mai puţin conştientă, a modelului „cool“. Este motivul pentru care aceste personaje sînt lipsite de individualitate, poartă toate însemnele „turmei“, cu deprinderile şi cu limbajul ei specific. Lipsite de consistenţă, ele sînt nişte „voci“ sau mai degrabă o unică voce, căci limbajul lor e sută la sută identic şi e de fapt un infra-limbaj, un soi de argou sui-generis, o limbă dejecţională, pe care prozatorul o redă cu o siguranţă şi cu o dezinvoltură de invidiat: „Du-te şi-n chilu farfuzii, mi se rupe în paişpe, da ca chestie, aşa, ca să vezi! Ce i-a lipsit, bă, la mine, c-a avut tot ce-a vrut? Că n-am sărit să-i iau şcrabele alea de cizme, n-am venit pregătit, nu i-am spus? Nu, că are ea bani. Ai?, plăteşte, să fii sănătoasă, mă doare-n pantof. Să-ţi fie de bine. Băi, ascultă ce-ţi spun, nici una nu-ţi dă plasă dacă n-are ceva aranjat dinainte. Nu pleacă fata în gol. Se cară cînd are spatele asigurat. Treaba e veche, la mine venea că maşină, că un parfumel, un club, nu ştiu ce, da aşa mi se rupe că nu pot să-ţi spun!“.

Verva de caricaturist a lui Daneliuc se exercită acum asupra limbajului, care, ca orice caricatură, suferă de o hiperexpresivitate suspectă, tumorală aproape. Iar romanul său, care mizează în primul rînd pe monologul interior şi pe dialog, funcţionează (aspect pe care l-am menţionat şi cu alte prilejuri) după principiul „probei de microfon” şi e mai mult acustic decît vizual. Iar, în acest context, cred că se poate vorbi despre anumite rădăcini caragialiene ale prozei lui Daneliuc: personajele sînt caracterizate (ca şi în teatrul lui Caragiale) prin limbaj, dar printr-un limbaj mai aparte, care şi-a pierdut parţial funcţia de comunicare, dar şi-a pierdut mai ales orice încărcătură conceptuală, tinzînd să se reducă la interjecţie, e mimic şi gestual. Şi tot de descendenţă caragialescă este şi viziunea în registru hiperbolic, tendinţa de a „mări“, ca sub lentilele unui microscop, aspectele abjecte ale realului, care, în felul acesta, dobîndeşte dimensiunile unui infern caricatural, lipsit de orice prestanţă metafizică.

În fond, la fel ca şi Caragiale, Daneliuc lasă impresia unui mizantrop preocupat în exclusivitate de aspectele negative ale naturii umane, care capătă în proza lui dimensiunile unui „rebut ontologic“. Andreas, Andrada mai adaugă astfel o pagină la dosarul clinic al societăţii actuale, pe care autorul l-a elaborat de-a lungul anilor în cărţile şi filmele sale şi este, înainte de toate, un roman a la Daneliuc. Un prozator incomod (la fel de incomod ca şi personajul cu acelaşi nume), nu prea agreat de autorii topurilor literare, deşi nimeni nu i-a contestat, după ştiinţa mea, nici valoarea, nici originalitatea.